Discutam candva cu un prieten, oltean, despre parsivenie. Ii spuneam ca la ei in zona este mai raspandita ca in alte parti si ca niciodata nu poti sa ai incredere in cuvantul lor. La ei nu exista alb si negru, ci doar un gri continuu din care, in functie de imprejurari, isi aleg albul sau negrul de care au nevoie. Mi-a dat o explicatie care m-a naucit. Nu ma asteptam ca felul lor de a fi sa fie pus pe seama… istoriei. Mi-a zis ca zona lor a fost vreme de secole tinta turcilor si a altor popoare. Dandu-si seama ca nu se pot impotrivi, au adoptat politica sarpelui, care se pliaza pe denivelarile solului. Ei se lasau cat de jos puteau, asteptand momentul potrivit sa se ridice si sa loveasca.
Daca intentia lor era sesizata, nu aveau ce face, trebuiau sa se lase iar jos, tot mai jos… Felul asta de a gandi s-a transmis din generatie in generatie si a ajuns sa fie un crez pentru ei, un mod de a trai. Nu e de mirare ca oltenii speculeaza foarte repede orice oportunitate de a se ridica dupa care, daca le pica scaunul, se lasa jos o vreme, asteptand clipa in care vor putea din nou sa se ridice. M-am gandit la lucrurile astea cand am vazut imagini cu unii sau altii dintre cei arestati si eliberati dupa ce au stat in inchisoare o parte din perioada la care au fost condamnati. Unii aveau putere sa zambeasca si sa stea de vorba cu presa, altii preferau sa tranteasca usa masinii, sa nu raspunda la intrebari si sa arate ca nu au fost in stare sa se adapteze situatiei.
Dupa 1989, au fost oameni care au urcat foarte repede pe plan economic si apoi social, iar unii dintre ei si pe plan politic. Au profitat de perioada tulbure din legislatie, au stiut ca sefii institutiilor care trebuie sa aplice legile si sa sanctioneze nerespectarea lor pot fi convinsi sa semneze atunci cand trebuie, unde trebuie, pentru cine trebuie.
Au mai stiut ca in Romania e stapana coruptia si ei, avand destui bani si relatii, au stiut sa profite de acest lucru. M-a mirat avalansa arestarilor din ultima vreme si, mai ales, sumele despre care se vorbeste in fiecare caz. Sunt sigur ca niciunul dintre cei vinovati nu a ridicat atat de sus stacheta mitei inca de la inceput. Au testat intai apa cu degetul si apoi, dupa ce au vazut ca le merge, au plusat, si au plusat, si iar au plusat, convinsi ca nu are nimeni ce sa le faca. Iar cand au cazut au constatat ca sunt cu atat mai dureroase cazaturile cu cat inaltimea de la care se produc e mai mare.
Unii dintre ei si-au revenit dupa cadere, despre altii nu s-a mai stiut nimic. Fie s-au retras undeva, nestiuti de nimeni, sa isi linga ranile, fie au mers in alte zone pentru a-si trai viata linistiti, consumand ceea ce au produs in perioada in care au fost pe cai mari. Maramuresul a avut parte si el de oameni care au fost o perioada pe val iar apoi au picat sub el. Emblematici sunt Decebal Traian Remes, Ioan Avram Muresan, Codrut Seres (cu mana lui dreapta din judet, de atunci, Razvan Birisan), Liviu Bechis si Cristian Anghel, in politica.
Din ce se aude, afacerile nu mai merg ca altadata pentru Ioan Hoban, Dorel Iacob sau Mihai Lung, ca sa amintesc doar cativa dintre cei care erau „regii” economiei maramuresene de odinioara. Depinde de ei daca vor putea sa revina in prim-plan sau prezenta lor in prim-plan va putea fi trecuta la capitolul „a fost odata”. Imi dau seama ca nu le este usor sa accepte situatia. Povesteam candva cu medicul neurochirurg Gheorghe Budulan despre persoanele care sufera un accident vascular cerebral. Imi spunea ca ele se recupereaza, in general, in primul an de la producerea accidentului si ca primul lucru pe care trebuie sa il faca, cel mai greu, de altfel, este sa accepte situatia.
Mi-a spus despre un fost profesor de-al lui, o somitate pe plan medical, care, dupa ce a suferit un AVC, si-a pus capat zilelor. Nu e de mirare ca apar sinucideri si in randul celor care si-au dat seama ca nu mai sunt pe val si nu pot accepta acest lucru. Imi vine sa rad cand ma gandesc la artisti sau ziaristi. Ei au momentele lor de glorie, cand sunt felicitati sau primesc bani pentru o reusita, dar au si momentele mai putin placute, in care cariera le intra intr-un con de umbra.
Numai ca schimbarile astea de la plus la minus sunt mult mai rapide decat in cazul politicienilor sau afaceristilor (e adevarat ca nu au aceeasi intensitate si, in cazul banilor, nu se poate vorbi de aceleasi sume!), asa ca ei rezista mult mai bine socurilor. Ajung sa nu mai fie entuziasmati de un succes si nici daramati de un esec. Explicatia rezistentei lor este foarte simpla: publicul decide. Esti artist, nu poti cumpara aplauze.
Poate sa investeasca oricine, oricat, in cumpararea de cantece de la compozitori, in inregistrare sau promovare, daca publicul nu te vrea nu poti fi varat cu forta printre idolii lui. Daca esti ziarist, depinde de tine daca numele tau rezista de-a lungul anilor sau esti doar unul dintre cei care incearca sa iasa in fata, convins ca acest lucru e mai usor daca apare „pe sticla” sau sa isi vede numele trecut in paginile unui ziar sau pe un site. Numai ca publicul te ridica si tot el te coboara.
Oameni care apreciaza ce scrii sau ce spui la televizor te uita foarte repede cand apare un chip nou, mai proaspat, si un condeier care se muleaza mai bine pe ceea ce gandesc ei la acel moment. Urcusuri si coborasuri… Toti avem parte de ele in viata. Important este insa un singur lucru: numarul urcusurilor sa fie mai mare cu unul decat al coborasurilor.
Sursa: Ioan Buda-Ţeţu
– Servicii de creare site web
