Gică Contra la teatru băimărean! EDITORIAL

De cele mai multe ori sunt „Gică Contra”. Nu dintr-o plăcere de a contrazice, ci dintr-un reflex simplu: când toți lovesc într-o direcție, simt nevoia să mă opresc și să privesc mai atent. Să caut nu doar greșelile, ci și ceea ce încă funcționează. Să văd dacă, dincolo de zgomot, mai există ceva bun, ceva viu, ceva care merită înțeles înainte de a fi distrus!

De ceva vreme, s-a pornit un curent straniu în jurul teatrului băimărean. Un vânt rece, care nu vine neapărat din lipsa de rezultate, cât dintr-o grabă suspectă de a eticheta, de a simplifica, de a pune ștampile. Dintr-odată, ni se spune că teatrul nu mai e performant, că administrația e slabă, că o instituție care, până mai ieri, era invocată ca reper național, se risipește „la răscruce de vânturi”. Parcă asistăm la un spectacol prost regizat, în care concluziile vin înaintea faptelor, iar verdictul e rostit înainte ca actorii să apuce să-și spună replica. Un fel de dramă grăbită, în care finalul e anunțat din primul act.

Vreau să fiu clar! Nu scriu aceste rânduri nici pentru a apăra, nici pentru a acuza. Le scriu din postura simplă a unui consumator de teatru. Unul, recunosc, prea rar prezent în sală, mai rar decât ar merita oamenii care țin viu acest loc. Dar suficient cât să văd dincolo de lozinci. Îi cunosc pe unii dintre actori. Le-am văzut pasiunea, le-am văzut răbdarea, le-am văzut bucuria cu care merg spre copii, spre elevi, spre comunitate. Am văzut cum actorii nu joacă doar pe scenă, ci și în viața orașului. Și atunci mă întreb: chiar despre lipsă de performanță vorbim?

Da, conducerea a făcut greșeli. Ar fi absurd să negăm. Da, sunt lucruri care puteau fi făcute mai bine. Dar, în același timp, aceeași conducere a pus Baia Mare pe harta teatrului românesc. A adus premii, a dus spectacole în festivaluri, a câștigat acolo unde nu mulți ajung. A construit, nu doar a administrat. Într-un oraș în care infrastructura culturală e limitată, teatrul a devenit, de multe ori, mai mult decât teatru. A fost sală pentru evenimente, spațiu pentru elevi, pentru instituții, loc de întâlnire pentru comunitate. Cele zeci de zile în care scena a fost „împrumutată” nu au fost o risipă, ci o formă de a ține clădirea vie. Totul în folosul comunității!

S-au făcut anumite comparații! Vreau să zic atât despre asta: Suceava are, în momentul de față, peste 12.000 de studenți. Baia Mare abia mai adună în jur de 3.000. Aș vorbi și de Botoșani, dar îi las pe alții! Din cele mai vechi timpuri, studenții au însemnat un procent important pentru instituțiile de teatru. Plus, tinerii din Baia Mare sau mai bine zis, lipsa lor! Lipsa oportunităților reale de dezvoltare în comunitate! De toate trebuie să ținem cont! E ca într-o piesă în care distribuția se schimbă, dar pretențiile rămân aceleași. Iar publicul, din ce în ce mai rar, e rugat să aplaude la fel de tare.

Și mai e ceva. Observ că cele mai tăioase critici vin, uneori, de la distanță. De la cei plecați. De la cei care nu mai simt pulsul orașului, dar îi judecă ritmul și sunt mari eroi după ce au depus armele! Nu spun că nu au dreptul. Nu neg nici faptul că pe alocuri au dreptate, dar poate ar trebui să-și vadă de buletine sau carnete de eleve! Ar fi mai câștigați!

Teatrul nu e un produs perfect. Este ca o reprezentație live, unde emoția se mai poticnește, unde decorul mai scârțâie, dar tocmai imperfecțiunea îl face autentic. Poate că Teatrul din Baia Mare nu a avut cei mai buni manageri. Dar a avut, are și va avea niște artiști incredibili! Oameni care au muncit o viață întreagă pentru scena asta. Oameni care au construit ceva, nu doar au comentat din spatele scenei sau a graniței!  Și, poate, în loc să căutăm vinovați cu orice preț, ar fi mai util să ne întrebăm ce putem construi de aici înainte. Pentru că, altfel, riscăm să transformăm totul într-o dramă inutilă, jucată fără public și fără sens.

Iar dacă, în toată povestea asta, cineva își dorește cu orice preț „capul” directorului, atunci măcar să-i oferim dreptul la o ultimă dorință. Sunt convins că nu ar cere funcții, nu ar cere scuze și nici revanșe. Ar spune simplu, așa cum o fac oamenii care au trăit pentru o scenă: ca teatrul băimărean să crească și să performeze. Și o spun din postura criticului care nu s-a ferit să-i arate adevărul! Dar critica nu înseamnă demolare. Înseamnă, atunci când e onestă, dorința de mai bine. Cinste domnului director! Cinste actorilor! Cinste oamenilor din spatele cortinei! Și faceți bine, vorbiți și cu ei, întrebați-i, înainte de a vă hazarda la critici!

Andrei BUDA