 |
 |
Vezi GALERIE FOTO
Arsita e mare, iar seceta crunta. De vreo doua saptamani, prognozele meteo sunt total anapoda si, cel putin in Baia Mare, nu s-au adeverit. S-au anuntat furtuni, descarceri electrice si chiar grindina, insa in afara unor aglomerari de nori, care dadeau sperante, n-a cazut pic de apa. Din contra, soarele a izbandit de fiecare data, aducand cu sine aerul incins al Saharei si, bineinteles, disconfortul termic. Pe o vreme ca asta e o provocare sa stai afara, darmite sa mergi pe coclauri. Dar, calatorului ii sade bine cu drumul, iar dimineata, cam pe la ora 8.00, grupul se pune in miscare, motivat si de o ploita, e drept cam lesinata. Traseul nu e unul complicat, tinta fiind cuptoarele dacice si castelul Lonyai din Mediesu Aurit, judetul Satu Mare – via Ardusat – Borlesti – Pomi – Paulesti.
Soseaua e buna si circulatia redusa la orele diminetii, mai ales intr-o zi de duminica. Firul Lapusului, care se vede din drum, e tot mai subtire. Raul s-a retras, lasand vederii o buna parte din albia bolovanoasa. Dupa Coltirea, lanurile de lucerna alterneaza ritimic cu porumbistile si abia inflorita floare a soarelui. In fundal, neguroase, se vad satele Tamaia, Buzesti si Sarbi. Aproape de Ardusat, apar si sulitele soarelui, care arunca irizatii bronz-aurii pe suprafata Somesului. Treptat, spre stanga, se contureaza M-tii Codrului. Din Borlesti, privirile sunt atrase de surile nemtesti cu porti mari, specific codrenesti. In curti, se lefaie limuzine ornate cu panglici si flori pentru nuntile din weekend.
Cerul da semne de ploaie, insa mult asteptata aversa, veritabila si reconfortanta, vine dincolo de Pomi, dinspre Caraseu catre Culciu Mare si Petin, pana aproape de Paulesti. Fulgerele lumineaza feeric orizontul deasupra Poienii Codrului si a M-tilor Codrului. La orele diminetii e putina animatie pe drumul spre Botiz – Ciuperceni – Livada. Nici macar ploaia nu mai insoteste grupul.
In centrul oraselului Livada, soseaua spre Baia Mare este abandonata. Se vireaza la dreapta, pe un asfalt UE excelent, catre Livada Mica si-n continuare spre Dumbrava, de acolo catre Mediesu Aurit.
In situl arheologic A 025 Suculeu, fata de iunie 2011, au aparut noi panouri informative iar cele cinci cuptoare dacice restaurate sunt acoperite cu sarpante de lemn si paie. In coltul din dreapta a fost amenajat un cuptor demonstrativ, langa el fiind amplasat un panou explicativ cu o schita a modului arderii marilor vase ceramice in urma cu mai bine de doua milenii.
Asiduele cercetari arheologice intreprinse in perimetrul Suculeului – in raza comunei Mediesu Aurit, la granita cu satul Dumbrava, au scos la iveala un adevarat complex industrial antic ce le-a apartinut dacilor liberi, dupa cum au stabilit conf. Catalin Petru Constantin de la Universitatea din Bucuresti, Stefan Constantin – inginer IT si Robert Gindele din cadrul Muzeului Judetean Satu Mare.
In zona au fost descoperite atat cuptoare dacice cat si urme ale civilizatiei dacice care dateaza din anii 100 –350 d.Hr. Pe langa clasicele sapaturi, la cercetarea terenului s-a utilizat un gradiometru, cu ajutorul caruia se pot distinge obiectele aflate in pamant pana la o adancime de 2 m.
Arheologii bucuresteni au identificat la Suculeu, in anul 2009, un numar de 21 de cuptoare dacice, si au intocmit o harta pe care au mentionate si posibile resedinte ale bastinasilor. Cu doi ani in urma, cercetatorii au descoperit alte 10 cuptoare si au presupus ca numarul ar putea fi mult mai mare. Ulterior, Robert Gindele si Petre Constantin, efectuand determinari geomagnetice pe o raza insumand aproximativ 8 hectare, au identificat circa 150 de cuptoare dacice.
Conform specialistilor, cuptoarele de la Mediesu Aurit sunt unicat in Europa Centrala, avand chiar si peste 2 metri in diametru. In zona a existat o adevarat industrie ceramica, care facea parte dintr-o veriga importanta a economiei antice: productia vaselor pentru conservarea si transportul proviziilor spre pietele de desfacere.
Situl are un brau de azbociment, flancat de pruni si corcodusi, si este inconjurat de splendide porumbisti, care se intind spre Dumbrava Mica, respectiv spre Mediesu Aurit si malul drept al Somesului.
Grupul paraseste incinta cu destinatia Mediesu Aurit, localitate atestata in anul 1271 sub denumirea de Megyes (n.r. – “megy” – visin, din lb. maghiara), iar din anul 1273 ca Medies. Chiar in centru sunt ruinele castelului Lonyai. Altadata invadata de balarii, curtea a fost curatata, la fel si santul imprejmuitor de aparare, afund de vreo 3 metri, activitate realizata, dupa cate se pare, printr-un program cu finantare europeana. La intrarea vestica in sit, doua panouri ofera informatii sumare despre istoricul locului.
Castelul Lonyai (1620-1657) reprezinta o admirabila realizare a Renasterii transilvanene. La intrarea in castel, aflata sub turnul central octogonal,in buna parte ruinat, se poate vedea o inscriptie in limba latina – cu prescurtari: “Anno Domini MDCXXX Magnificus Sigismundus de Lonia Comes Comitatus Crasnensis a Fundamentis Extruxit” (n.r. – In anul Domnului 1630, marele Sigismund de Lonia, comitele Comitatului Crasnei, a ridicat din temelii…).
Ornamentatii din piatra infrumuseteaza partea superioara a ferestrelor de pe fatada principala, vestica. Castelul renascentist a fost odinioara inima intregii regiuni. S-a spus ca a fost construit, in forma pe care o tradeaza ruinele de azi, in 1630, dar ca, de fapt, a existat dinainte cu cateva secole, fapt confirmat de cercetarile arheologice care au scos la iveala vestigii de fortificatii din secolele IX-X.
Cronicarii au mentionat in secolul XIII (1278) existenta unei “vile Megyes”, proprietate a lui Andras, fiul lui Jako din neamul Kaplyon. La inceputul secolului XVI, domeniul, impreuna cu castelul, apartineau familiei Bathory din Transilvania, cea care il cucerise in 1493 de la neamul Pok si care il stapanise vreme de un secol, pana cand prin succesiune a ajuns in posesia lui Sigismund Lonyai. Nobilul a adaptat castelul pretentiilor specifice epocii, astfel incat, pe langa rolul de aparare, fiind echipat corespunzator pentru a face fata asalturilor cu arme de foc, a raspuns si necesitatilor de lux impuse de statutul de familie nobiliara.
Turnul central de la intrare a avut initial trei etaje. De sub boltile inferioare ale turnului, privind din curtea interioara, pot fi vazute trei aliniamente ale fostelor grinzi de lemn ce au sustinut planseele. Crenelurile si drumurile strajilor au existat pe toate laturile castelului. La colturile acestuia s-au pastrat urmele vechilor turnuri construite in forma de pana, menite sa opreasca ghiulelele de tun. Curtea interioara patrata avea in centru o fantana. La intrare in aripa de nord locuiau soldatii trupelor lui Sigismund, in timp ce pe latura sudica erau apartamentele. Corpurile de cladiri dinspre est si vest adaposteau grajdurile, bucataria si celelalte anexe.
Castelul avea doua etaje, plus parterul. In zonele de est si vest parterul era liber, avand porticuri cu coloane. Cursive si scari de lemn asigurau, pe exterior, circulatia intre etaje. In interior, in corpul de locuit al familiei, s-a construit si o scara secreta de piatra, dintr-un turn si pana in pivnita, iesirea din castel fiind asigurata prin tuneluri subterane. Intrarea descendenta spre un astfel de tunel secret se poate vedea in zona sud-estica a ruinelor castelului.
Camerele mari de locuit erau insirate una dupa alta si au fost bogat ornamentate, conform unor marturii din secolul al XVII-lea. Doua incaperi au fost in special mentionate: cea botezata ”Camera paradisului” – preferata de Anna Lonyai, fiica lui Sigismund Lonyai – numita astfel datorita frescelor ce o impodobeau, si “Parnasus” – care prezenta scene cu nimfe. La moartea lui Sigismund Lonyai castelul a revenit fiicei, casatorita cu Ioan Kemeny (1607-1662), principe al Transilvaniei intre 1660 si 1662.
Castelul a rezistat invaziei otomane din 1661, desi satul Mediesu Aurit a fost distrus. In 1670, Anna Lonyai si alti nobili locali au pus la cale o ambuscada impotriva mercenarilor germani din cetatea Satu Mare care pradau constant satele aflate pe domeniile lor.
Expeditia s-a soldat cu un real succes, insa cei care au pus-o la cale au fost pedepsiti de guvernatorul Transilvaniei – Mihaly Apafy – prin condamnarea la moarte si confiscarea tuturor bunurilor. In anul 1707, in timpul revolutiei lui Gheorghe Rakoczy II, castelul a fost incendiat. Ruinele sale au fost cumparate in 1732 de familia Wesselenyi, iar apoi de catre familia Teleki, in posesia careia s-au aflat pe tot parcursul secolului XIX.
S-a precizat ca, in 1920, castelul a fost cumparat de regele Carol al II-lea. In 1940 – 1941, castelul a fost restaurat, fiind transformat in spital militar german, ulterior romanesc, iar in 1945 a fost distrus prin incendiere de catre trupele sovietice. In anul 2002, urmasii regelui Carol al II-lea au depus o cerere de retrocedare in natura a imobilului.
Vizita in trecut s-a incheiat, iar grupul s-a indreptat spre Iojib, unde se afla o fosta mare balastiera devenita loc de agrement pe Somes. Intre Mediesu Aurit si Iojib, marile tarlale cultivate cu cereale tradeaza vocatia locuitorilor din zona pentru culturile gricole intinse, in vreme de gropile din asfalt sunt dovada impotentei manageriale a edililor. Totusi, in Iojib, ca si la Apa, in ultimele doua decenii au fost amenajate cochete locuri de agrement unde vara de vara se intalnesc satmareni si maramureseni.
Sursa: Lucian Petru Goja
– Servicii de creare site web
