Astăzi trebuie să rămân în casa ta…

„Și, intrând, Iisus trecea prin Ierihon.
Și iată un om, cu numele Zaheu, care era mai-marele vameșilor și era bogat.
Și căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, fiindcă era mic de statură.
Și, alergând înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă.
Și când a ajuns la locul acela, Iisus, privind în sus, l-a văzut și i-a zis:
«Zahee, coboară-te degrabă, că astăzi trebuie să rămân în casa ta».
Și a coborât degrabă și L-a primit bucurându-se.
Și văzând, toți murmurau, zicând: «A intrat să găzduiască la un om păcătos».
Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul:
«Iată, jumătate din averea mea o dau săracilor și, dacă am năpăstuit pe cineva, întorc împătrit».
Și a zis Iisus către el:
«Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam.
Că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut».
(Luca 19, 1–10)

Ierihon. Cea mai veche cetate din lume. Un oraș bogat, vechi, prăfuit de treceri. Ierihonul fremăta. Iisus trecea, iar mulțimea se îngrămădea ca să vadă. Numai Zaheu nu putea ajunge aproape. Nu din lipsă de dorință, ci din lipsă de statură. Mic în trup, mic în ochii oamenilor, mic în cinste.

Și totuși, în el ardea o dorință mare: să-L vadă pe Iisus. Nu să-L întrebe, nu să-I ceară iertare, nu să se îndrepte. Doar să-L vadă. Așa că aleargă. Se urcă într-un copac. Un gest copilăresc, aproape ridicol pentru un om cu funcție și avere. Doar pentru o singură privire. Dar dorința adevărată nu ține cont de ridicol.

Uneori, mântuirea începe exact aici: dintr-o dorință sinceră, nu dintr-o virtute desăvârșită, când renunți la demnitatea falsă ca să-ți salvezi sufletul.

Nu Zaheu Îl strigă pe Iisus. Iisus îl strigă pe Zaheu. Iisus Se oprește. Ridică privirea. Îl știe pe nume. Îi cunoaște casa. Îi cunoaște trecutul. Și spune un cuvânt uimitor: „trebuie”. Nu „aș vrea”, nu „dacă ești pregătit”, ci: trebuie să intru în viața ta exact așa cum este ea acum. Nu-l întreabă ce a făcut. Nu-l mustră. Nu-l pune la probă.

„Astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Nu mâine. Nu după ce te vei schimba. Nu după ce vei repara totul. Astăzi.

Zaheu coboară în grabă. Și odată cu el coboară și viața lui veche. Casa se umple de o bucurie pe care averea nu o adusese niciodată. Mulțimea judecă. Hristos intră. Mulțimea murmură: „A intrat să găzduiască la un om păcătos.” Zaheu tace.

Și în tăcerea acelei întâlniri, inima lui Zaheu se rupe și se reface. Nu din frică. Nu din constrângere. Ci din întâlnire.

Apoi vorbește, nu cu justificări, ci cu hotărâre: „Iată, jumătate din averea mea o dau săracilor, iar dacă am năpăstuit pe cineva, întorc împătrit.” Pentru prima dată, bogăția nu-l mai stăpânește. Pentru prima dată, dreptatea nu mai e o obligație, ci o dorință.

Iar Hristos rostește cuvântul care schimbă totul: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia.”

Nu Iisus îi cere. Nu Legea îl obligă. Întâlnirea îl schimbă. Pocăința nu este condiția întâlnirii cu Hristos, ci rodul ei. Nu mâine. Nu după îndreptarea completă. Nu după despăgubiri finalizate. Astăzi. Pentru că mântuirea începe în clipa în care Hristos este primit în casă.

Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut. Nu pe cel respectabil. Nu pe cel ireproșabil. Nu pe cel aprobat de mulțime. Pe cel pierdut, dar care încă mai caută.

Unde suntem noi în această Evanghelie? În mulțime? Pe drum? În copac? Sau cu ușa închisă a casei? Ce „sicomor” ne-ar trebui nouă: un gest de smerenie, o rușinare acceptată, o dorință asumată?

Îndrăznim să credem că Hristos ne știe numele și spune și despre casa noastră: „Astăzi trebuie să rămân aici.” Astăzi. Pentru că Dumnezeu nu mântuiește case perfecte, ci inimi deschise.

Fiul Omului trece și astăzi prin Ierihonul lumii noastre. Și caută nu pe cei drepți în ochii mulțimii, ci pe cei care încă mai au curajul să se urce într-un copac doar ca să-L vadă.

Foto: Sicomorul lui Zaheu din Ierihon