71 de ani de la desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice prin decretul 358

Într-o ţară ocupată de Armata Roşie şi supusă izolării în lagărul comunist, Biserica Unită cu Roma era condamnată. Planul era trasat de la Moscova, etapele dinainte stabilite, iar tovarăşii de drum ţinuţi departe de consecinţele finale.

Ca să desfiinţeze Biserica Greco-Catolică, comuniştii au apelat mai întâi la propagandă şi la răstălmăcirea simbolurilor naţionale, apoi la presiuni şi la intimidare, iar în cele din urmă la arestări şi tortură. Acţionau la ordinul Moscovei, după o reţetă aplicată deja de Stalin în Ucraina de Vest, unde existau milioane de greco-catolici. Opoziţia fusese reprimată prin anchetele KGB:

„În 1946, printr-un pseudo-congres, un pseudo-sinod, un comitet de iniţiativă ucrainean, format din câţiva preoţi ucrainieni, a proclamat unirea cu Biserica Ortodoxă Rusă. Era un ordin al Moscovei către organele locale de partid şi el a fost pus în practică utilizându-se preoţi şantajabili”, explică istoricul Cristian Vasile.

Unitatea ortodoxiei, capcana comunistă pentru BOR

În România, trecerea la ortodoxie a fost pregătită sistematic. În 1948 se împlineau 250 de ani de când o parte din românii ortodocşi din Ardeal au acceptat Unirea cu Roma. Ignorând efortul pentru emancipare naţională al greco-catolicilor, autorităţile insistau că singura Biserică Naţională este cea ortodoxă:

În primăvara lui 1948, patriarhul Iustinian Marina asigura guvernul comunist că va conserva credinţa ortodoxă ștergând dintre români dureroasa despărţire de peste două secole. Iar la 15 mai, la celebrarea a o sută de ani de la Marea Adunare de la Blaj, mitropolitul ortodox de Sibiu, Nicolae Bălan, convins de Petru Groza, îi chema pe greco-catolici la ortodoxie cu braţele deschise. Episcopului unit de Sibiu, Ioan Suciu, nu i s-a permis să vorbească la eveniment, deşi adunarea românilor din 1848 fusese prezidată şi de episcopul ortodox Andrei Şaguna, şi de episcopul greco-catolic Ioan Lemeni.

În iulie, statul comunist anulează Concordatul României cu Vaticanul, în august legea cultelor încurajează schimbarea confesiunii. La sfârşitul lunii, Comitetul Central al Partidului decide suprimarea Bisericii Greco-Catolice, considerată bastionul imperialismului american. Din cei şase episcopi greco-catolici, rămân în funcţie doi, prospăt înfiinţata Securitate inflitrează comunităţile greco-catolice, iar în parohii începe strângerea de semnături pentru ortodoxie.

„În cele mai multe locuri, oamenii nu ştiau ce semnează, atunci când s-a ştiut au intrat cu batjocoriri, cu intimidări, erau ameninţaţi că li se confiscă toată averea sau că copiii nu vor mai putea să meargă la şcoală sau cu arestări, lucruri din meniul obişnuit al regimului din acel an”, povestește Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București.

Patriarhul ortodox Iustinian Marina îl adăpostise pe fugarul Gheorghiu-Dej

Conducerea Bisericii Ortodoxe asista, în mare măsură, impasibilă. Patriarhul Iustianian Marina era o veche cunoştinţă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej:

„În 1944, când Gheorghiu-Dej evadează din lagărul de la Târgu Jiu, preotul de mir care îl găzduieşte şi practic îl ţine de ochii Siguranţei, este preotul Ioan Marina, preot paroh la Râmnicu Vâlcea. Ioan Marina avea să devină, ca o coincidenţă, arhiereu la Iaşi, în 1945, impus, agreat de Partidul Comunist. Peste doi ani devine Mitropolit al Moldovei cu acelaşi sprijin politic şi în 1948 îi succede previzibil patriarhului Nicodim”, explică istoricul Cristian Vasile.