Unul dintre cei mai mari oameni politici ai României s-a stins pe 5 februarie 1953, în temnița grea de la Sighet. Nu are mormânt: trupul i-a fost aruncat în groapa comună a ”dușmanilor” noului regim stalinist care se instaurase în țară.
Născut pe 8 ianuarie 1873, Maniu a fost o figură centrală în lupta pentru unitatea națională a românilor și un arhitect al Marii Uniri de la 1918.
Ca lider al Partidului Național Țărănesc, a fost de mai multe ori prim-ministru al României și a luptat pentru democrație și stat de drept.
Încă de la instaurarea regimului comunist, a devenit o țintă a represiunii, fiind arestat în 1947 sub acuzații fabricate de trădare.
Ultimii ani ai vieții i-a petrecut în condiții inumane la închisoarea Sighet, unde a fost lăsat să moară de foame și frig, fără îngrijire medicală.
Trupul său nu a fost niciodată recuperat, fiind aruncat într-o groapă comună, așa cum s-a procedat cu mulți dintre martirii epocii comuniste.
Era perioada statului asasin, în care au dispărut în mod tragic toate elitele românești. Cu ce a rămas, s-a construit comunismul.
„În iarna anului 1953, Maniu avea vârsta de 80 de ani. Era singur într-o celulă de 2/3 metri. Paralizase. Nu-şi mai simţea trupul de la atâtea bătăi. Perfect lucid, însă, asculta rugăciunile cardinalului Hossu. Un gardian cu frică de Dumnezeu i-a facilitat lui Corneliu Coposu un ultim dialog cu înţeleptul de la Bădăcin. “Ei voi sfârşi aici. Această nenorocire va mai dura vreo 20 de ani, după care va trebui să reangajezi PNT-ul în lupta pentru democraţie”, aşa i-ar fi spus atunci secretarului său particular.
Conform mărturiilor preotului bănăţean Raţă, când a fost adus să convieţuiască în celulă cu Maniu, marele om politic avea picioarele putrezite, în nişte pantaloni ca de tablă. A cerut o găleată de apă caldă, l-a spălat pe bătrân şi i-a tăiat cu o foarfecă primită de la un gardian milos armura de puroi, putreziciune şi umezeală. I-a curăţat escarele, dar picioarele erau deja necrozate. I-a îndepărtat viermii din ţesuturile moarte. A fost lucid, conform mărturiilor preotului, până în ultimul moment al vieţii pământene: “Mergeţi şi vestiţi cauza noastră”, i-ar fi spus pe patul de moarte.
În ziua de 5 februarie, trupul său neînsufleţit a fost pus într-un sac. Deţinuţii care au supravieţuit regimului de exterminare au mărturisit că vestea s-a răspândit prin limbajul morse. Pe scări, se auzea zgomotul ţestei sale care lovea lespezile de piatră. Ar fi fost, conform unor mărturii, dus fie în satul Giuleşti, nu departe de închisoare, fie în groapa comună a închisorii.
Regimului îi era frică şi de moartea ziditorului României moderne. Vasile Ciolpan ar fi comunicat, conform arhivelor, la Bucureşti, doar atât: “În celula nr…s-a stins lumina.”
„Jur în fața lui Dumnezeu, pe conștiință și onoare că îmi voi jertfi viața pentru triumful cauzei comune românesti!” — Iuliu Maniu.
– Servicii de creare site web
