Era o seară destul de rece, ca de început de primăvară, mulți români se aflau în fața televizoarelor, iar pe singurul post de televiziune din acea vreme rula filmul bulgăresc: „Dulce și amar”, fiind vineri, sălile de cinema era deschise și pline cu spectatori, în timp ce în sediile de redacție ale gazetelor din epocă se pregăteau de zor pentru tipar ultimele articole despre vizita pe care cuplul Ceaușescu și suita lui o efectuau atunci în Nigeria.
Filmul „Dulce și amar” începuse la ora 20:30 și se apropia de final în momentul producerii seismului de la ora 21:22. Pentru mulți români, această coincidență a rămas întipărită în memorie, asociind filmul cu tragedia care a urmat.
Pe 4 martie 1977 Pământul s-a rupt în două sub pașii oamenilor. Blocuri prabușite. Străzi acoperite de praf. Țipete, sirene, întuneric. O țară întreagă a învățat atunci ce înseamnă fragilitatea, frica, disperarea. Cutremurul devastator cu o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter a lăsat în urmă mii de victime și pagube materiale semnificative.
Conform datelor oficiale, peste 1.570 de persoane și-au pierdut viața, dintre care 1.400 doar în capitală, iar alte peste 11 mii au fost rănite. De asemenea, aproximativ 35.000 de locuințe au fost distruse sau grav avariate, lăsând mii de familii fără adăpost.
Printre victime s-au numărat artiști, scriitori și personalități culturale cunoscute care și-au pierdut viața în acea seară tragică.
Toma Caragiu – unul dintre cei mai iubiți actori români, care au murit sub dărâmăturile blocului în care locuia.
Doina Badea – solistă de muzică, apreciată pentru vocea puternică.
Alexandru Bocăneț – regizor de film și televiziune, prezent în apartamentul lui Caragiu în momentul seismului.
A.E Baconsky – poet și romancier.
Aceste pierderi au lăsat un gol semnificativ în cultura și arta românească și sunt amintite și astăzi.
„Se poate spune că mișcarea tectonică din 4 martie 1977 a fost una dintre cele mai grave, dacă nu cel mai grav dezastru natural cu care s-a confruntat România de-a lungul istoriei sale. Ceea ce a amplificat magnitudinea dezastrului a fost contextul politic în care s-a petrecut: în 1977, regimul comunist deținea controlul total în România. După peste trei decenii de la preluarea puterii, opoziția dispăruse aproape cu totul; toate canalele interne de comunicare – presă, radio ori televiziune – erau deplin în mâna statului; o nouă generație se născuse și crescuse în Republica Populară, apoi Socialistă, România, necunoscând practic nimic altceva decât totalitarismul comunist. Societatea se schimbase radical, orașele se dezvoltaseră și se ridicaseră noi și noi clădiri. La suprafață, economia încă părea să performeze, deși, în subteran, contradicțiile utopiei socialiste, criza petrolului de la începutul anilor 70 și deciziile economice nesustenabile ale conducerii politice pregăteau colapsul iminent și inevitabil din anii 80. Și, nu în ultimul rând, liderul atotputernic, Nicolae Ceaușescu, încă se bucura de o relativă popularitate, departe însă atât de apogeul simpatiei populare din august 1968, dar și de ura generalizată din 1989. În plus, Ceaușescu era, în 1977, îndeajuns de convins de puterea, instinctul și chiar genialitatea sa pentru a modela țara după propria voință, dublată de cea a nelipsitei sale soții, Elena Ceaușescu. Acest context politic a făcut ca acel cutremur din 1977 să nu se asemene cu niciun alt cutremur care a zguduit România. Au existat drame teribile, supraviețuiri miraculoase și povești aproape de necrezut ale unor oameni care au fentat moartea. Dar pe lângă acestea, acest cutremur a fost, de fapt, prima ipostază clară a falimentului regimului comunist de sorginte ceaușistă. Și, poate și mai important, de ce cutremurul din 4 martie 1977 a lăsat nu doar durerea dezastrului din acele câteva zeci de secunde, dar și o bombă cu ceas pe care o ducem cu noi de mai bine de o jumătate de secol. O bombă care, atunci când va fi declanșată de o altă mișcare seismică, ar putea duce la un prăpăd comparabil doar cu nenorocirile unui război. Asta dacă nu va fi dezamorsată, măcar parțial, în viitorul apropiat.” – text scris de istoricul Lucian Vasile.
4 martie 1977 nu este doar o dată din manuale. Nu este doar o cifră rostită la comemorări. Este o rană care încă respiră în memoria orașelor noastre, în poveștile spuse în șoaptă de bunici, în clădirile care încă poartă urmele fricii. Cutremurul nu a însemnat doar prăbușiri de blocuri, ci prăbușiri de destine. În câteva zeci de secunde, România a învățat cât de fragilă poate fi normalitatea. Și tot atunci a învățat și altceva: solidaritatea. Oameni care nu se cunoșteau au devenit sprijin unii pentru alții. Durerea a fost colectivă, dar la fel a fost și puterea de a reconstrui.
Astăzi, la aproape cinci decenii distanță, 4 martie rămâne un exercițiu de memorie și responsabilitate. Nu doar pentru a ne aminti ce a fost, ci pentru a înțelege ce avem de făcut: să fim mai pregătiți, mai informați, mai atenți unii la alții. Pentru că, așa cum spune un adevăr simplu și dureros, „istoria pe care o uităm riscă să se repete.” EMaramureș transmite gânduri de compasiune și sincere condoleanțe tuturor familiilor afectate de tragedia din 4 martie 1977.
Astfel, istoria nu este doar despre trecut. Este despre felul în care alegem să ne protejăm viitorul. Iar memoria lui 4 martie 1977 ne amintește, an de an, că dincolo de ruine, oamenii au rămas în picioare.
– Servicii de creare site web
