Fiul lui Ioachim, preot greco-catolic, și al Rozaliei Demeter, s-a născut la Reșita, județul Caraș-Severin, la 25 aprilie 1875. A primit Botezul și Mirul la 23 mai din același an. A frecventat școala elementară în localitatea natală, apoi a mers la Blaj, la Gimnaziul superior, unde a luat examenul de maturitate în 1894. A fost trimis de îndată ca student al Eparhiei de Lugoj la Seminarul central din Budapesta. Hirotonit preot la Lugoj în 20 septembrie 1898, a fost apoi trimis la Viena, la Augustineum, unde a obținut doctoratul în teologie în 1902.
Întors în Eparhie, a îndeplinit diferite funcții în Curie, apoi, în 1904, a fost numit protopop de Cugir. În 1912, pentru meritele sale a ajuns să conducă Vicariatul foraneu de Hațeg. La sfârșitul anului 1912 a fost numit episcop de Lugoj. În 1920, Papa Benedict al XV-lea l-a numit asistent al Tronului pontifical. În 1922, a fost transferat la sediul episcopal de Oradea. Datorită posibilităților financiare deosebite ale Eparhiei, a putut deschide școli confesionale în Oradea și a construit acolo Seminarul mare și Institutul teologic, pentru a primi numeroasele vocații. S-a implicat în construirea de noi biserici, precum și în apostolat, aducându-i în Eparhie pe Părinții Asumpționiști, pe Oblatele Asumpționiste, pe Franciscanii conventuali și alte congregații. În 1940, l-a primit ca auxiliar pe episcopul Ioan Suciu. În același an, din pricina ocupării nordului Transilvaniei de către Ungaria horthystă, în urma Diktatului de la Viena (1940), a trebuit să se refugieze la Beiuș, rămas în România. Aproape întreg teritoriul Eparhiei de Oradea ajunsese să facă parte din Ungaria și a fost încredințat episcopului de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, ca administrator apostolic. În 1941, întrucât scaunul metropolitan de Alba Iulia și Făgăraș rămăsese vacant, episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost numit administrator apostolic al acestuia, rămânând în același timp episcop de Oradea. A condus Arhieparhia cu multă demnitate și înțelepciune în tot decursul războiului, până la începutul anului 1947, apoi s-a întors în Eparhia de Oradea, al cărui teritoriu fusese reintegrat în România după război. În 1948 a fost numit arhiepiscop ad personam de Papa Pius al XII-lea.
Ca decan de vârstă al episcopilor greco-catolici, a prezidat toate conferințele episcopale din timpul vacanței scaunului metropolitan de Alba Iulia și Făgăraș (1941-1948), a reprezentat Biserica Română Unită în fața autorităților și a condus astfel rezistența acestei Biserici în fața atacului întreprins împotriva ei de guvernul comunist, din ură față de credința catolică și față de comuniunea cu Scaunul Apostolic.
A fost arestat în noaptea de 28-29 octombrie 1948, odată cu ceilalți episcopi greco-catolici. Alături de aceștia, a fost dus mai întâi în lagărul organizat de Securitate în vila patriarhului ortodox din comuna Dragoslavele, apoi în lagărul organizat la mănăstirea ortodoxă de la Căldărușani. În 1950 a fost transferat în închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet. Deși s-a îmbolnăvit grav din pricina condițiilor neomenești de viață, n-a primit niciun fel de îngrijire medicală și a murit acolo la 11 iulie 1952, înconjurat de frații săi întru episcopat.
– Servicii de creare site web
