Există zile în care timpul pare să respire altfel. Zile în care, chiar dacă nu ninge, aerul poartă un miros de iarnă curată și de început solemn. Așa este 1 Decembrie, clipa în care o țară întreagă își amintește cine este, de unde vine și cât a costat libertatea ei.
În această zi, trecutul nu este doar o pagină de istorie, ci un drum viu, bătut de pașii celor care au crezut în România mai mult decât în ei înșiși.
Sunt acolo chipurile celor care au căzut în tranșee, glasurile celor care au strigat pentru unire, rugăciunile mamelor care au plâns fii, dar au iubit patria ca pe o lumină dinlăuntru. Sunt martirii, eroii, anonimi sau pomeniți, toți legați de aceeași credință: că o națiune merită apărată și ridicată.
Astăzi, când ascultăm fanfara cântând „Deșteaptă-te române”, „Treceți batalioane române Carpații” sau un colind simplu, coborât din vechime, simțim același fior care i-a însoțit și pe ei.
Colindele adevărate nu sunt politică. Ele sunt răsuflarea unui neam, trecute prin generații ca o moștenire caldă, nevinovată, luminoasă. Sunt bucurie, prăznuire, îmbrățișare spirituală.
Să le interzici înseamnă să lovești în sufletul acestor meleaguri. Să reduci cântecele patriotice la un gest ideologic înseamnă să uiți că înaintea oricărei dezbateri, România a fost simțire, voce, rugă, cântec.
România nu e un concept administrativ, e o emoție care se aprinde în oameni. O găsești în satul unde clopotele bat încă de dimineață, în orașele unde steagurile flutură drept, în sutele de copii care se prind de mână și cântă imnul cu ochii mari și curați.
O regăsești în fiecare om care muncește cinstit, în fiecare familie care poartă tradițiile mai departe, în fiecare tânăr care ancorați în modernitate vrea totuși să rămână legat de rădăcini.
1 Decembrie este, în același timp, sărbătoare și întrebare. Cine suntem? Ce facem cu darul primit de la cei care au adunat țara într-o singură inimă? Avem obligația nu doar să ne emoționăm, ci să construim, să respectăm, să fim mai buni. Să ne iubim limba, trecutul, credința, tradițiile și să ținem aprinsă flacăra aceea care nu se vede, dar se simte.
Este și o zi a recunoștinței. Să mulțumim celor care au făcut România mare, celor care o păstrează demnă, celor care încă mai cred în ea chiar și atunci când pare greu. Să mulțumim și colindătorilor, și soldaților, și profesorilor, și medicilor, și muncitorilor și celor care țin tricolorul în fața casei. Fiecare dintre ei clădește câte un fir din urzeala acestei țări.
Dar 1 Decembrie trebuie să fie și o zi a speranței. O speranță matură, clădită pe responsabilitate, nu pe discursuri goale. O speranță că putem fi uniți din nou, nu doar în parade, ci și în fiecare gest de zi cu zi. Că putem vorbi frumos, că ne putem respecta, că putem repara și construi. Că putem avea încredere unii în alții.
Și mai presus de toate, să fie o zi în care România nu e doar sărbătorită, ci simțită. Într-o rugăciune, într-un gest de bunătate, într-un colind spus cu glas mic, dar adevărat, într-un „La mulți ani!” rostit cu respect, cu recunoștință, cu speranță.
La mulți ani, români, oriunde vă aflați în lumea asta!
La mulți ani tuturor celor care o iubesc cu inima curată, cu recunoștință față de trecut și cu speranță pentru viitor!
La mulți ani, România!
– Servicii de creare site web
