Astăzi ni se pun în antiteză două chipuri: cea a femeii desfrânate, care, cu multă căință, lacrimi și smerenie, a uns cu mir de mare preț capul și picioarele lui Hristos și le-a șters cu părul capului ei, devenind astfel mironosiță (Luca 7, 36-50).
Se cuvine să ne oprim puțin mai mult la cel de-al doilea chip, unul negativ, al Apostolului Iuda Iscarioteanul, care, pentru 30 de arginți, L-a vândut pe Iisus fariseilor și cărturarilor, complotând împotriva Lui, agonisindu-și spânzurare, întocmai cum exprimă cântarea de la Denie „Când slăviții ucenici…”.
Atunci când răul pune stăpânire pe suflet, ne împinge să săvârșim fapte necugetate. De ce intră Satana tocmai în el și în nici unul din ceilalți apostoli? Nu este de mirare faptul că Apostolul Ioan îl dă pe Iuda drept hoț, deoarece ținând punga, „șterpelea” tot ce se punea într-însa.
Încă de la început, unii exegeți arată faptul că trădarea lui Iuda nu a fost trădare, ci greșeală, datorită faptului că nu pricepuse bine învățătura Mântuitorului. Alții, în schimb, discută despre faptul că nu poți trăda fără să urăști.
Dar, de ce-L ura Iuda pe Iisus? Se gândeau la ospățul din casa lui Simon și la mirodeniile femeii păcătoase. Dojana părintească a lui Iisus ar fi înăsprit pe Iuda, care, poate că a mai fost certat și în alte rânduri din pricina zgârceniei ori a fățărniciei lui.
Deși Iisus știa că Iuda Îl va vinde, îl împărtășește din dumnezeirea Sa, întinzându-i, la Cina cea de Taină, bucata de pâine și înghițitura de vin, în numele sfânt al prieteniei, iar apelativul „prietene” avea să fie ultimul din cuvintele rostite de Mântuitorul către Iuda.
Iisus nu a fost doar trădat, ci și vândut! Aceste două fapte, trădarea și vinderea cuiva constituie o mare gravitate înaintea lui Dumnezeu dar și a oamenilor. Ne putem gândi noi oare, să ne trădăm prietenii și pe oricare altcineva, în scopuri materiale? Din nefericire, acestea se „practică” și în ziua de astăzi!
În liniștea apăsată a acestei zile, două chipuri se ridică în fața lumii, ca două oglinzi ale sufletului omenesc: unul frânt de iubire, celălalt încovoiat de trădare.
O femeie păcătoasă pășește cu sfială în casa unde se află Hristos. Nu rostește multe cuvinte. Nu cere nimic. Își pleacă doar sufletul și varsă peste El mir de mare preț, amestecat cu lacrimi. Este gestul unei inimi care a înțeles, poate mai adânc decât mulți, că iertarea nu se cere cu glas tare, ci cu zdrobire și iubire.
În același timp, undeva, în umbră, un ucenic își negociază Învățătorul. Pentru treizeci de arginți, iubirea este cântărită, iar credința este vândută. Sărutul, semn al apropierii, devine pecetea trădării.
Aceasta este drama Miercurii Mari. Nu doar povestea unei femei și a unui trădător, ci alegerea care se naște în fiecare inimă. Între mir și arginți. Între lacrimă și vânzare. Între a cădea la picioarele Lui sau a-L părăsi pentru câștiguri trecătoare.
Și totuși, dincolo de aceste contraste, Hristos rămâne același primind mirul cu blândețe și îngăduind trădarea fără împotrivire. Nu pentru că nu ar putea opri răul, ci pentru că iubirea Sa merge până la capăt.
În această zi, nu suntem chemați să judecăm, ci să ne recunoaștem. Suntem, uneori, femeia care plânge. Suntem, alteori, Iuda care ezită.
Dar Miercurea Mare ne lasă o ușă deschisă. Oricât de adâncă ar fi căderea, mirul pocăinței poate încă umple casa sufletului nostru.
Și poate că, în tăcerea acestei seri, cel mai adevărat lucru pe care îl putem face este să alegem nu arginții, ci lacrima.
Foto: „Sărutul lui Iuda” (1602) tablou al pictorului italian Caravaggio
– Servicii de creare site web
