Când memoria Centenarului se împletește cu memoria Gulagului… Cu 65 de ani în urmă murea, în temnița Gherlei, Ion Flueraș, lider al social-democraților ardeleni și unionist de seamă, membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei și vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia. Parcursul lui – personal, politic, spiritual – este unul de excepție, fapt ce îl pune la loc de cinste între eroii și martirii Gherlei. A fost arestat de comuniști întâi în 1945, iar apoi din nou în 1949, pentru că nu vrusese să accepte cu niciun preț aderarea socialismului românesc la comunismul sovietic (Silviu Brucan îl înfiera, cu mânie proletară, într-un articol din Scânteia din 1944: „Sunt arătate aici numai câteva din infamiile săvârşite de acest trădător mârşav al clasei muncitoare, al poporului, al neamului […] Şi lovituri grele, nimicitoare, se vor abate asupra celor care vor încerca să atingă unitatea clasei muncitoare”).
Ajuns la Gherla, a intrat în vizorul direct al lui Goiciu, directorul închisorii, care făcuse o adevărată obsesie pentru el: „De câte ori cpt. Goiciu Petre venea în inspecţie în fabrică şi-l vedea pe Flueraş în afara w.c.-ului, ţipa la el: „Ce cauţi afară, banditule? De ce nu stai în veceu? Acolo în veceu e locul tău, banditule!… Acolo, …tu-ţi Dumnezeul mă-ti de trădător!… Dacă te mai găsesc afară, şi nu în w.c., îţi rup picoarele şi te bag cu capul în w.c…. Auzi, bă? Aşa o să-ţi fac!”
Sfârșitul lui Flueraș a avut loc, se pare, în contextul torturilor din reeducarea de la Gherla. Despre evenimentele ce au dus la moartea sa, ni s-au păstrat pagini remarcabile în memorialistica de detenție. Scrie de pildă Dumitru Bordeianu:
„Într-o bună zi, […] am fos trimis să iau o mătură din clădirea de mijloc a închisorii, unde înainte fusese capela. Am rămas înmărmurit, zărind acolo un bătrânel în genunchi şi cu mâinile încleştate. Se ruga în faţa unei icoane.
La zgomotul de saboţi al paşilor mei, a întors capul şi, văzând că sunt un deţinut ca şi el, mi-a făcut semn să vin aproape. M-am apropiat cu sfială şi am îngenuncheat şi eu. Atunci, bătrânul mi-a şoptit că este socialistul Flueraș.
După ce şi-a terminat rugăciunea, l-am întrebat, nedumerit, cum se face că el, care prin concepţie ar fi trebuit să fie ateu, se roagă totuşi lui Dumnezeu? Bătrânul, cu o voce care mi-a încălzit inima, mi-a spus că aceasta a fost în tinereţe, că totul n-a fost decât minciună, iar acum se roagă lui Dumnezeu să-L ierte. […] La despărţire, i-am şoptit bătrânului să fie prudent, căci sunt mulţi turnători şi s-ar putea găsi un ticălos care să-l toarne. Mi-a răspuns însă că nu se mai teme şi atunci i-am dat pace.
Întâlnirile mele cu Flueraș la capelă s-au repetat de mai multe ori. Întotdeauna mă chema lângă el, să stăm umăr la umăr şi să ne rugăm. Odată, m-a întrebat dacă sunt ortodox şi dacă cred în Dumnezeu. I-am răspuns afirmativ. În întâlnirile noastre, eu îl simţeam pe bătrânul Flueraș atât de aproape şi atât de cald lângă mine, de parcă alături era tata, cu barbă albă.
Flueraș credea fierbinte şi aştepta să plece din lumea asta, în timp ce eu, cu inima mea rece, ca gheaţa, voiam să mai rămân. Îmi sună şi acum în urechi ceea ce mi-a spus la ultima întâlnire: ”Fătul meu, toate sunt minciuni. Vezi să nu-l pierzi pe Dumnezeu, c-ai pierdut totul”.
Exemplu de om cinstit cu el însuşi, acest Flueraș; om care ajunsese să spună că ceea ce crezuse până atunci fusese minciună, în afară de Dumnezeu, care este Adevărul absolut.
După câteva săptămâni de la ultima noastră, am găsit pe masa mea din atelier următoarele cuvinte, scrise cu litere de tipar schimonosite: „Criminalii de Rek şi Juberian l-au ucis pe Flueraș”.
Am rămas înmărmurit. Sunt convins că uciderea lui Flueraș a fost comandată de la Bucureşti, iar autorii, morali şi fizici n-au fost Juberian şi Rek, ci Goiciu. Probabil că găsindu-l pe Flueraș în genunchi, în faţa icoanei lui Hristos, prin turnătoria unui ticălos, Goiciu a avut pretextul ca să-i facă de petrecanie. Numai Dumnezeu ştie cine l-a ucis pe Flueraș, pentru vina că se ruga lui Dumnezeu să-i ierte necredinţa şi păcatele. Acele cuvinte: „de acum nu mă mai tem”, îmi sună şi azi dramatic în urechi.”
Detalii în plus ne dă Timofei Mândru, care confirmă ipoteza că moartea lui Flueraș a fost comandată de la București:
„Cei trei deţinuţi – Juberian, Rek şi Henteş – în acea noapte de iunie 1953, în care le-a fost ‘înmânat’ deţinutul Ion Flueraş, în acea celulă de la parterul celularului C (mare), începând de pe la jumătatea nopţii şi până dimineaţa n-au făcut altceva decât să-l bată şi să-l schingiuiască pe fostul lider al social-democraţiei din ţara noastră. L-au bătut în fel şi chip pe bietul Ion Flueraş, care avea vârsta de vreo 75 ani. L-au bătut peste întreg corpul cu pumnii, cu cozi de mătură, cu bocancii şi cu un ciorap gros şi lung umplut cu nisip. Spre dimineaţă, cei trei deţinuţi reeducaţi l-au luat pe braţe şi l-au dus în celula din care fusese scos noaptea de ofiţerul de servici şi de şeful secţiei, aruncându-l pe prici.”
În scurt timp, Ion Flueraș avea să-și dea ultima suflare, fiind înmormântat anonim în cimitirul închisorii. Veșnică să-i fie pomenirea!
– Servicii de creare site web
