Iubiţi fraţi şi surori,
La începutul fiecărui timp liturgic, redescoperim cu o bucurie mereu nouă harul de a fi Biserică, o comunitate convocată să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Profetul Ioel a ajuns la noi cu glasul său care ne scoate pe fiecare dintre noi din propria izolare şi face din convertire o urgenţă în mod inseparabil personală şi publică: „Adunaţi poporul, consacraţi o adunare! Întruniţi-i pe bătrâni, convocaţi-i pe prunci şi pe copiii de la sân” (Il 2,16). El îi menţionează pe cei a căror absenţă nu ar fi greu de justificat: cei mai fragili şi mai puţin potriviţi adunărilor mari. Apoi profetul numeşte mirele şi mireasa: pare să-i cheme afară din intimitatea lor, pentru ca ei să se simtă parte a unei comunităţi mai mari. Apoi este rândul preoţilor, care se află deja – aproape din datorie – „între vestibul şi altar” (v. 17); sunt invitaţi să plângă şi să găsească cuvintele potrivite pentru toţi: „Îndură-te, Doamne, de poporul tău!” (v. 17).
Postul Mare, chiar şi astăzi, este un timp forte de comunitate: „Adunaţi poporul, consacraţi o adunare” (Il 2,16). Ştim cât de greu este a aduna persoanele şi a se simţi popor, nu într-un mod naţionalist şi agresiv, ci în comuniune unde fiecare îşi găseşte locul propriu. Într-adevăr, aici se conturează un popor care îşi recunoaşte propriile păcate, adică răul nu vine de la presupuşi duşmani, ci a atins inimile, este în propria viaţă şi trebuie înfruntat cu o asumare curajoasă a responsabilităţii. Trebuie să recunoaştem că aceasta este o atitudine împotriva curentului, dar că, atunci când este atât de natural să ne declarăm neputincioşi în faţa unei lumi care arde, aceasta constituie o alternativă autentică, onestă şi atractivă. Da, Biserica există şi ca profeţie a comunităţilor care îşi recunosc propriile păcate.
Desigur, păcatul este personal, dar prinde contur în mediile reale şi virtuale pe care le frecventăm, în atitudinile pe care le folosim pentru a ne condiţiona unii pe alţii, adesea în cadrul unor adevărate „structuri ale păcatului” de natură economică, culturală, politică şi chiar religioasă. A-l opune pe Dumnezeul viu idolatriei – ne învaţă Scriptura – înseamnă a îndrăzni să îmbrăţişăm libertatea şi a o redescoperi printr-un exod, un drum. Nu paralizaţi, rigizi, siguri pe poziţiile proprii, ci adunaţi pentru a ne mişca şi a ne schimba. Cât de rar se găsesc adulţi care se pocăiesc, persoane, întreprinderi şi instituţii care recunosc că au greşit!
Astăzi, între noi, este vorba chiar de această posibilitate. Şi nu este o coincidenţă faptul că mulţi tineri, chiar şi în contexte secularizate, simt chemarea acestei zile, Miercurea Cenuşii, mai mult decât în trecut. Ei sunt, de fapt, cei care înţeleg clar că este posibil un mod de viaţă mai drept şi că există responsabilităţi pentru ceea ce este greşit în Biserică şi în lume. Trebuie, aşadar, să începem de unde putem şi cu cei care sunt alături de noi. „Iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii!” (2Cor 6,2). Să simţim, aşadar, amploarea misionară a Postului Mare, desigur nu pentru a ne distrage de la lucrul asupra noastră, ci mai degrabă pentru a o deschide multor persoane neliniştite şi de bunăvoinţă, care caută căile pentru o reînnoire autentică a vieţii, în orizontul Împărăţiei lui Dumnezeu şi al dreptăţii sale.
„De ce să se spună printre popoare: «Unde este Dumnezeul lor?»” (Il 2,17). Întrebarea profetului este ca un bold. Ne aminteşte şi nouă acele gânduri care ne preocupă şi apar printre cei care observă poporul lui Dumnezeu ca şi cum ar fi din afară. Postul Mare, de fapt, ne îndeamnă la acele întoarceri – convertiri – care fac mesajul nostru mai credibil.
Acum şaizeci de ani, la câteva săptămâni după încheierea Conciliului al II-lea din Vatican, Sfântul Paul al VI-lea a ales să celebreze public Ritul cenuşii, făcând vizibil tuturor, în timpul unei audienţe generale în Bazilica „Sfântul Petru”, gestul pe care urmează să-l săvârşim şi astăzi. El l-a descris ca o „ceremonie penitenţială severă şi impresionantă” (Paul al VI-lea, Audienţă generală, 23 februarie 1966), care zdruncină simţul comun şi, în acelaşi timp interceptează întrebările culturii. El a spus: „Noi, modernii, ne-am putea întreba dacă această pedagogie este încă comprehensibilă. Răspundem afirmativ. Pentru că este pedagogie realistă. Este o referinţă severă la adevăr. Ne duce înapoi la viziunea corectă asupra existenţei noastre şi a destinului nostru”.
Această „pedagogie penitenţială” – spunea Paul al VI-lea – „surprinde omul modern sub două aspecte”: primul este „cel al imensei sale capacităţi de iluzie, de autosugestie, de autoamăgire sistematică în ceea ce priveşte realitatea vieţii şi valorile sale”. Al doilea este „pesimismul fundamental” pe care Papa Montini l-a întâlnit peste tot: „Majoritatea documentaţiei umane oferite astăzi de filozofie, literatură, divertisment – spunea el – se încheie prin a proclama deşertăciunea inevitabilă a tuturor lucrurilor, imensa tristeţe a vieţii, metafizica absurdului şi a nimicului. Această documentaţie este o apologie a cenuşii”.
Astăzi noi putem recunoaşte profeţia conţinută în aceste cuvinte şi putem simţi în cenuşa impusă asupra noastră greutatea unei lumi care arde, a unor oraşe întregi dezintegrate de război: cenuşa dreptului internaţional şi a dreptăţii dintre popoare, cenuşa unor ecosisteme întregi şi a armoniei dintre persoane, cenuşa gândirii critice şi a înţelepciunii locale antice, cenuşa acelui simţ al sacrului care locuieşte în fiecare creatură.
„Unde este Dumnezeul lor?”, întreabă popoarele. Da, preaiubiţilor, ne întreabă istoria, şi cu atât mai mult conştiinţa noastră: să numim moartea pe nume, să-i purtăm semnele, dar să mărturisim învierea. A ne recunoaşte păcatele pentru a ne converti este deja pregustare şi mărturie a învierii: înseamnă de fapt a nu rămâne printre cenuşă, ci a ne ridica şi a ne reconstrui. Apoi, Triduum-ul Pascal, pe care îl vom celebra la punctul culminant al drumului Postului Mare, îşi va dezlănţui toată frumuseţea sa şi semnificaţia sa. O va face implicându-ne, prin pocăinţă, în trecerea de la moarte la viaţă, de la neputinţă la posibilităţile lui Dumnezeu.
Martirii antici şi contemporani strălucesc, pentru aceasta, ca pionieri ai drumului nostru spre Paşte. Vechea tradiţie romană a stationes [staţiunilor] din Postul Mare – dintre care astăzi este prima – este educativă: se referă atât la mişcare, ca pelerini, cât şi la oprire – statio – la „memoriile” martirilor, pe care se află bazilicile din Roma. Nu este oare un îndemn de a porni pe urmele mărturiilor minunate, acum împrăştiate în întreaga lume? A recunoaşte locurile, istoriile şi numele celor care au ales calea Fericirilor şi i-au trăit pe deplin consecinţele. O multitudine de seminţe care, chiar şi atunci când păreau pierdute, îngropate în pământ, au pregătit recolta abundentă pe care ne revine nouă s-o adunăm. Postul Mare, aşa cum ne-a sugerat evanghelia, eliberându-ne de dorinţa de a fi văzuţi cu orice preţ (cf. Mt 6,2.5.16), ne învaţă să vedem mai degrabă ceea ce se naşte, ceea ce creşte şi ne îndeamnă să-l slujim. Este sintonia profundă care în secretul celor care postesc, se roagă şi iubesc se stabileşte cu Dumnezeul vieţii, Tatăl nostru şi al tuturor. Către el ne reorientăm, cu sobrietate şi cu bucurie, întreaga noastră fiinţă, întreaga noastră inimă.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
– Servicii de creare site web
