Cazul doamnei Cristina Buda, primarul comunei Lăpuș, blocată în Dubai, a scos la iveală nu doar foamea de scandal a unora, ci și o mizerie morală greu de dus. Nu informația a fost miza. Nu grija. Nu solidaritatea. Ci pofta de linșaj.
În Maramureș, unde ne batem cu pumnul în piept că suntem „oameni”, pe lângă o mare masă de oameni de bine care s-au activat pentru a-și arăta susținerea față de doamna primar, s-a declanșat rapid festivalul de hăhăială. Glume proaste, ironii ieftine, insinuări de birt, comentarii anonime scuipate din spatele tastaturii de niște personaje care n-ar avea curajul să spună nimic cu subiect și predicat, față în față. Atât pot. Atât îi duce capul și coloana vertebrală.
Am ascultat intervențiile doamnei primar, am citit mesajele transmise public și mi-e clar un lucru: cei care fac haz de necaz sunt exact cei care urlă cel mai tare despre empatie, valori, progres și moralitate. Progresiștii de serviciu, experți în lecții pentru alții, cei care știu tot, când începe și când se termină războiul, însă chiar ei ar trebui să facă un exercițiu simplu: să se uite bine în propria ogradă. Să vadă ce au acolo. Abia apoi să mai arunce cu pietre. Dar e greu când ipocrizia e stil de viață.
Și mai grav: discuția a fost deturnată voit. Nu e vorba despre Cristina Buda ca persoană. Nu e vorba despre cine să-i plătească biletul de avion sau cazarea. Femeia nu a cerut nimic pentru ea. A vorbit despre români blocați acolo. Oameni rămași fără bani. Oameni bolnavi. Oameni în vârstă. Copii. Familii întregi. Dar asta nu prinde la publicul setat pe ură. Nu dă like-uri. Nu alimentează frustrarea.
În timp ce unii râd, alții trăiesc cu frică. Iar mesajul transmis de primarul din Lăpuș ar trebui citit de două ori, nu batjocorit:
„Cinci zile de incertitudini, cinci zile de îngrijorări, cinci zile de întrebări fără răspuns! Iată-ne într-un Dubai care pare liniștit, dar care nu este tocmai așa pentru că noi turiștii români suntem îngrijorați. Suntem îngrijorați pentru bubuiturile și explozițiile care se aud în vecinătate. Suntem îngrijorați de dronele și rachetele care se văd și se aud deasupra noastră. Suntem panicați de ce va urma și care va fi momentul în care ne vom întoarce acasă.
Nu pot să nu amintesc faptul că sâmbătă noaptea a fost o noapte groaznică. A sunat alarma, ne-am lăsat bagajele, am plecat și nu am știut unde și nu am știut ce urmează. (…) Sunt oameni în vârstă, oameni cu boli cronice, părinți și copii, oameni care nu mai au medicamente, oameni care nu mai au bani.
Mă întreb cine se îngrijorează de acești părinți? Cine se îngrijorează de aceste persoane în vârstă? Mă întreb dacă ministra de Externe este destul de pregătită pentru o astfel de situație. (…) Oare nu ar trebui agențiile mari, ministerul de externe să comunice și să găsească soluții reale pentru noi?
Încerc să îmi păstrez echilibrul, să îi calmez pe cei din jurul meu și să fiu aproape de lăpușenii mei care mă așteaptă acasă. Sunt convinsă că se va găsi o soluție și vom ajunge cu bine.”
Asta e realitatea. Nu meme-urile. Nu bășcălia. Nu titlurile scrise cu venin.
Restul – frustrații care comentează pe la colțuri, care nu se semnează, care trăiesc din satisfacția eșecului altora – pot continua să urle. Se vor consuma singuri. În final, singurul lucru care contează este ca oamenii aceia să ajungă cu bine acasă. Iar cine nu înțelege asta are o problemă serioasă. Nu cu politica. Cu umanitatea.
Andrei BUDA
– Servicii de creare site web
