Dacă nu poți, stai naibii acasă…

Este un personaj care ridică întrebări acute în jurul lui:

Ce l-a făcut să se poarte așa?

Ce l-a făcut să ne promită un lucru?

Ce ne-a făcut să-l alegem cu speranța că prin el România va intra pe alt drum?

Să ne pomenim exact în punctul de care am vrut să ne despărțim: Ponta, USL… Și în loc de asta, ne-am pomenit exact în punctul acesta. După ce spui vreme de ani de zile <<niciodată>>, <<câtă vreme eu>>, <<PSD-ul nu va mai>> și pe urmă…

Știți care este întrebarea care apare în legătură cu el, în mintea mea, cel puțin? Dacă lucrurile acestea au fost gândite ca la un mare jucător de șah, cu mișcări calculate pentru a ajunge în punctul voit, dar pe o cale ocolită și pe care ceilalți nu o vor ghici în toate meandrele ei.

Așadar, dacă aceste etape intermediare prin care am fost păcăliți, la nivelul unei nații, au fost gândite de la început sau au fost făcute dintr-o minte brambura?

Am o singură credință în clipa de față: Este imposibil să nu știi că o mare parte din populația României a investit niște speranțe în tine. Și totodată știi că ai puterea supremă, de fapt.

Și atunci, știind că ai puterea supremă, că lumea așteaptă de la tine niște lucruri deosebite, și-n aceste condiții nu-ți folosești puterea pentru aceste speranțe, singura explicație rămâne asta: un cinism uriaș sau un egoism uriaș. <<Nu-mi pasă de nimeni pe lume în afară de mine, de mine, președintele actual al României. Nu-mi pasă. Nu-mi pasă de voi.>>

Când în mintea mea, cutremurată romantic… Cum să vă spun, de-a lungul vieții, trăind într-o lume de științe umaniste, ajungi să te hrănești cu idealuri. Și-ți spui că cea mai mare bucurie pe care poate s-o aibă un om, având puterea, este să facă bine. Ce minune să faci bine în jurul tău, să bucuri o nație.

Când ajungi, iar în mintea mea deranjată romantic, în fruntea unei țări și ai funcția supremă, viața ta nu mai contează în niciun sens. Dacă e cazul să ți-o dai, ți-o dai fără să clipești – acesta este primul sens. Este ca într-o mare bătălie: când ești comandantul unei oști, în vremea în care omenirea cunoștea cultul eroului, acela intra primul în luptă și putea să cadă primul.

În al doilea rând, viața ta nu mai contează în sensul în care interesele tale nu mai fac doi bani, ci numai interesele celorlalți.

Dacă nu poți să faci aceste lucruri, aceste două lucruri romantico-idealiste, stai naibii acasă. Nu te băga pe o scenă în care e nevoie de oameni excepționali. (Gabriel Liiceanu)