„Faptul că învăţămîntul românesc e suferind e o deplorabilă evidenţă. Aparent neverosimil, doar un singur copil dintr-o sută de absolvenţi din mediul rural poate accede la o instituţie de învăţămînt superior. Deseori o şcoală de la oraş, mai cu seamă dintre cele în care învaţă copiii semianalfabeţilor cu putere financiară şi nu numai, capătă de zece ori mai mulţi bani decît una de la ţară. În vreme ce în 2008 unul din cinci elevi a abandonat şcoala, iar jumătate din absolvenţii de liceu nu şi-au luat bacalaureatul, mai toţi politicienii şi oamenii avuţi şi-au trimis odraslele la studii în Occident. Nu trebuie să ne bucure cîtuşi de puţin numărul mare de facultăţi particulare din România de azi (mai mult decît pe întreg teritoriul Statelor Unite!), căci inflaţia lor e corelată cu o corespunzătoare diluare a exigenţelor didactice, cu o teribilă precaritate a „Titraţilor”. Greşim oare socotind că e un fenomen de-a dreptul antisocial?”
Potrivit datelor Eurostat și analizelor din perioada 2023–2025, țara noastră alocă aproximativ 0,5–0,6% din PIB pentru cercetare, în timp ce alocarea bugetară directă este estimată la doar 0,13% din PIB în 2026. Deși ținta de 1% din PIB pentru cercetare a fost stabilită încă din 2002, aceasta a fost amânată constant. România, alături de Malta și Cipru, rămâne astfel în coada clasamentului european la acest capitol.
Într-un asemenea context, în care educația, cercetarea și cultura par să supraviețuiască mai degrabă din inerție și pasiune decât din sprijin real, textul lui Gheorghe Grigurcu din revista Ramuri capătă o actualitate tulburătoare.
Există texte care nu doar se citesc, ci rămân undeva în minte, ca o conversație începută târziu într-o seară despre școală, despre oameni și despre ce mai înseamnă astăzi cultura. Un astfel de text este „Cum stăm cu «Umanioarele»?”, semnat de Gheorghe Grigurcu și publicat în revista Ramuri.
Autorul vorbește despre un sistem educațional aflat într-o stare evidentă de suferință și amintește discrepanțele dintre mediul urban și cel rural, abandonul școlar și scăderea nivelului de exigență academică. Eseistul critică și proliferarea instituțiilor de învățământ superior private, fenomen pe care îl consideră legat de „o corespunzătoare diluare a exigențelor didactice” și de „o teribilă precaritate a titraților”.
În centrul reflecției sale se află însă situația disciplinelor umaniste, pe care autorul le numește nostalgic „Umanioare”: filologia, istoria, filosofia sau artele. „Cuvînt utilizat tot mai rar, încărcat de nostalgie, înlocuit cu sintagma discipline umaniste, adică filologia, istoria, filosofia, artele etc., care, cu alura lor de «gratuitate», se văd împinse tot mai la margine”, notează Grigurcu. Autorul observă că tot mai mulți tineri sunt încurajați să urmeze facultăți considerate „rentabile”, precum informatica, marketingul sau domeniile tehnice, în timp ce specializările umaniste sunt privite drept opțiuni fără perspectivă financiară.
„Părinții nu pregetă a-și sfătui copiii să urmeze facultățile de profil «realist», la modă, gen informatică sau marketing, înspăimîntați de spectrul șomajului”, afirmă eseistul. În opinia sa, această orientare produce efecte grave asupra culturii și societății. Gheorghe Grigurcu avertizează că reducerea educației la eficiență economică și profit riscă să transforme omul într-un simplu mecanism adaptat pieței.
„O lume de tehnologi, informaticieni, agenți de bursă, dealeri e o lume frustrată”, scrie autorul, care vorbește despre „robotizarea ființei omenești” și despre pericolul unei societăți construite exclusiv pe „pregătirea pozitivă”.
Textul analizează și felul în care logica economică a ajuns să domine sistemul universitar, unde criteriile financiare influențează tot mai mult funcționarea facultăților și standardele academice. „Extensia nemăsurată a liberalismului economic, gîndirea de tip business au dus la concepția potrivit căreia totul e marfă”, notează Gheorghe Grigurcu, criticând ideea conform căreia inclusiv valorile culturale și spirituale trebuie evaluate prin prisma cererii și ofertei.
Autorul amintește și de dificultățile cu care se confruntă absolvenții domeniilor umaniste, de la salariile reduse până la lipsa oportunităților profesionale comparabile cu cele din domeniile tehnice și economice.
„Ar putea fi plătit un traducător, un muzeograf, un cercetător la fel cu un specialist în informatică?”, întreabă retoric eseistul, vorbind despre „o zdrobitoare inegalitate” în defavoarea celor care produc „bunuri simbolice”. Gheorghe Grigurcu critică inclusiv modul în care universitățile sunt împinse să funcționeze după criterii comerciale, unde accentul cade pe numărul de studenți și nu pe calitatea educației. „Criteriul principal de bugetare dat fiind numărul studenților, cum s-ar mai putea vorbi de competitivitate, de calitate, de o elementară seriozitate?”, scrie autorul.
În România, am putea aduce, în favoarea „umanioarelor“, un argument în plus, legat de experienţa istorică a unei ţări care, vreme de aproape 50 de ani, a stat sub presiunea ideologică a unei dictaturi. Ştiinţele umaniste au constituit, în toţi aceşti ani, singura supapă de supravieţuire a cultului pentru valori, pentru demnitatea spiritului, pentru curaj civic. Puterea politică a intuit „pericolul“, subversiunea latentă, a culturii umaniste şi şi-a concentrat asupra ei toate mecanismele cenzurii. Nu fizica, nu chimia, nu matematicile au fost vizate de vigilenţa ideologică, ci tocmai umanioarele. Ar fi trist ca regimurile democratice de astăzi să înţeleagă mai puţin importanţa studiilor umaniste decît o înţelegea un regim dictatorial. Şi ar fi trist să nu se înţeleagă ce se poate pierde prin neglijarea unui district al cunoaşterii al cărui rol în salvgardarea demnităţii umane a fost şi trebuie să rămînă decisiv. Avem toate motivele ca, tocmai într-o fostă ţară comunistă, să punem un accent special pe dezvoltarea ştiinţelor umaniste. Ele sînt însoţitorul şi sprijinul ideal in dürftiger Zeit şi beneficiază de resurse încă nevalorificate în spaţiul Europei de Est.
(Andrei PLEŞU Nevoia de umanioare, Publicat în Dilema Veche nr. 1026 din 7 decembrie – 13 decembrie 2023)
Poate că tocmai acesta este farmecul articolului: faptul că nu oferă soluții rapide și nici răspunsuri definitive. Lasă în urmă întrebări. Despre școală. Despre viitor. Despre ce alegem să păstrăm și ce suntem dispuși să pierdem.
Iar poate cea mai importantă întrebare rămâne aceasta: ce se întâmplă cu o societate care începe să uite de „Umanioare”?
Textul integral semnat de Gheorghe Grigurcu poate fi citit în revista Ramuri.
Cristian Andreea.
– Servicii de creare site web
