Martirilor, un pios omagiu…
În octombrie 1948, guvernul comunist, în colaborare cu Biserica Ortodoxă Română și cu bolșevicii lui Stalin, a desfiinţat Biserica Greco-Catolică.
Dispoziţia venise de la Moscova încă din luna iunie 1948, făcând parte dintr-un plan mai larg de rupere a legăturilor cu Vaticanul, a ţărilor intrate în sfera de influenţă sovietică.
Ierarhii BOR au profitat imediat de ocazie, realizând un plan mai vechi privind ruperea “Unirii cu Roma” din anii 1697-1701. “Patentul” sovietic recomanda desfiinţarea cultului, aşa cum procedase URSS-ul în Ucraina Occidentală în anii 1945-1946.
Doar Cehoslovacia şi România au adoptat această măsură, Ungaria, Bulgaria şi Iugoslavia permiţându-le greco-catolicilor să funcţioneze în continuare, asta ca să mai devoalăm un mit propagat de BOR, cum că nu ar fi avut alternativă…
În perioada interbelică, greco-catolicii reprezentau 7,90% din populaţia României și cca 31% din populația Transilvaniei, cu răspândire în Transilvania, Partium/Părțile Ungurene, Banat, Bucovina şi Bucureşti.
Procesul “revenirii” greco-catolicilor la ortodoxism nu a fost “opera” exclusivă a BOR, el fiind sprijinit de toate “forţele” administrative ale statului: Securitatea, Jandarmeria, prefecturile, direcţiile judeţene de poliţie, primăriile rurale, învăţătorii din şcoli etc..
Episcopul Iuliu Hossu a fost arestat la domiciliu, iar oricine încerca să-l viziteze era încarcerat. Într-un astfel de haos, circa 25% dintre preoţii greco-catolici au semnat, majoritatea de frică, pentru “revenirea” la ortodoxie.
La 1 octombrie 1948, într-o sală de gimnastică din Cluj, a fost organizată ceremonia-simulacru a aderării celor 38 delegaţi greco-catolici la ortodoxie. Tot atâţia delegaţi semnaseră şi “Unirea cu Roma” în 1700, procesiunea dorindu-se o revanşă în faţa Vaticanului.
În următoarele zile, reprezentanţii greco-catolicilor care acceptaseră “revenirea” au fost aduşi la Bucureşti, unde s-au ţinut mai multe slujbe în cinstea evenimentului.
Procesiunea finală a avut loc la 21 octombrie 1948, la Alba-Iulia, în acelaşi loc unde se puseseră, în urmă cu fix 250 de ani, bazele greco-catolicismului în Transilvania.
Episcopii Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Valeriu-Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Ion Bălan şi Vasile Aftenie au fost transportaţi într-o reşedinţă a Patriarhiei la Dragoslavele. Deşi li s-au promis funcţii importante în ierarhia ortodoxă au refuzat să revină la ortodoxism, fiind transportaţi apoi la Mănăstirea Căldăruşani, apoi la Penitenciarul Sighet. Episcopii Suciu, Frenţiu, Bălan şi Aftenie au murit în detenţie.
Nunţiatura Apostolică de la Bucureşti a numit episcopi noi pentru perioada de ilegalitate: Alexandru Todea, Tit Liviu Chinezu (decedat în detenţie la 15 ianuarie 1955), Iuliu Hirţea, Ioan Chertes, Ioan Ploscaru şi Ioan Dragomir.
Şi aceştia au fost arestaţi în anii următori, însă au reuşit să lase o “reţea” de preoţi fideli, care să asigure cât de cât, continuitatea bisericii.
Nici până în ziua de azi, situația patrimoniului Bisericii Greco-Catolice nu a fost rezolvată decât parțial și după îndelungi procese în justiție…
Ura clerului ortodox față de Biserica Greco-Catolică, implicit asupra membrilor ei de rând (care sunt considerați papistași, unguri, trădători ai credinței străbune (am auzit, la unii popi, că suntem eretici) și te miri ce alte cretinisme), este anacronică și de neînțeles, pentru orice om de bun simț, indiferent de confesiunea sa.
Tudor Duică
– Servicii de creare site web
