8 ianuarie. 147 de ani de la nașterea lui Iuliu Maniu

Șase decenii de politică sub doi împărați austro-ungari, trei regi ai României și un regim străin, bolșevic, impus cu forța armelor. A fost rănit luptând în armata imperială austro-ungară și a terminat Primul Război Mondial în fruntea corpului de oaste format din soldați ardeleni care a pacificat Viena cuprinsă de haos. A participat efectiv la realizarea momentului de însemnătate istorică – Marea Adunare de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918.
Iuliu Maniu s-a născut la data de 8 ianuarie 1873 în Șimleul Silvaniei, fiind al doilea din cei cinci copii (Cassiu, fratele mai mare și apoi surorile Sabina, Cornelia și Elena) ai lui Ion și Clara Maniu. Tatăl său, ju­de­cător la tribunalul din Zalău, era nepot de soră al lui Simion Bărnuțiu, o personalitate mar­can­tă a luptei naționale a ro­mânilor din Transilvania, dar și a revoluției de la 1848. Mama lui Iuliu Maniu era fiica vicarului Demetriu Coroianu și soră a lui Iuliu Coroianu, redactorul și unul dintre semnatarii Memorandumului din 1892 prin care românii din Transilvania își afirmau drepturile naționale.

Tânărul Iuliu Maniu a urmat școala primară la Blaj, apoi liceul la Zalău, iar studiile universitare le-a făcut la Viena și Budapesta, obținând diploma de doctor în drept în 1896. Din 1898, Iuliu Maniu va profesa avocatura la Blaj, ca jurisconsult al Mitro­poliei Unite. În 1915, a fost mobilizat și a participat ca ofițer al armatei austro-ungare la ope­rațiunile militare de pe frontul italian. În 1918, el s-a implicat activ în lupta pentru Marea Unire, a fost unul dintre artizanii acesteia, iar din 1919 și până în 1920 a condus Consiliul Dirigent, organismul care a cooordonat tranziția și integrarea Transilvaniei în statul român.

În 1926, împreună cu Ion Mihalache a fondat Partidul Na­țional Țărănesc, al doilea mare partid al României interbelice. Între 1928-1930 a fost prim-mi­nistru al României, demnitate pe care a mai deținut-o de încă două ori – iunie 1930 – octombrie 1930, octombrie 1932 – ianuarie 1933. Relația tensio­nată cu regele Carol al II-lea pe tot parcursul deceniului al treilea, opoziția față de dictatura regală, de cea a lui Antonescu și, în final, față de regimul comunist sunt reperele luptei sale politice între anii 1938-1947. La 11 noiembrie 1947 este condamnat la închisoare pe viață, întemnițat la Galați, apoi la Sighet, unde moare la data de 5 februarie 1953.

Sursa activenews.ro