Filozoful, eseistul, criticul de a cărui prezență se leagă începuturile mele de scriitor.
Mă simt mai fragil, fără sprijinul celui care a semnat prefața primului meu volum de sonete. Nu știam dacă truda merită, dacă nu o să fiu huiduit sau luat în zeflemea. El a avut cuvântul încurajator pentru evoluția mea viitoare.
Aurel a fost departe de virulența celui care trebuie să-și demonstreze calitățile exegetice tăind în carne vie. Dar nici nu a făcut concesii. A rămas cald, apropiat și exigent cu sine însuși. Dar mereu gata să dea o mână de ajutor novicelui. I-a ajutat pe mulți. Până în 2005, anul lansării vomului meu, Sonete 1 (Tăcerea clipei) l-am admirat de departe pe redactorul Astrei, vocea critică de excepție. Cu activitatea mea de coordonator al sectorului teatru de la Casa de Cultură a Municipiului Brașov, rareori ne întâlneam la manifestări complexe, dar nu am vorbit în mod direct, aveam ocupații diferite. Când am hotărât să intru în arena literară, am apelat la scriitorul Daniel Drăgan și editura sa, Arania. Daniel a fost primul care a apreciat sonetele mele și care a considerat că este nevoie de o prefață la început de drum. Pentru aceasta, l-a sunat pe Aurel Brumaru. Desigur numele meu îi era cunoscut lui Aurel, dar nu în calitate de autor. Legătura a început de aici. A citit textul cărții, cele 86 de sonete, și a acceptat din prima să scrie despre aventura mea literară. A scris în așa fel, încât mi-a dat aripi, nu le-a îngrădit zborul. I-am purtat, îi păstrez și îi voi păstra mereu recunoștință profundă pentru gest și susținere. Probabil, fără cuvântului lui de încurajare, nu aș fi continuat.
Redau aici doar un fragment din prefață, cu obligația de a posta în curând întregul text: „După priceperea mea, cu sonetul nu intri oare, nu nemijlocit, premeditat, dar pe furiş, în lumea conceptului? Nu e vorba aici în special la Adrian Munteanu, deşi latura erotică nu-i lipseşte (Îneacă-mă-n sărutul ce ucide ), numai de cunoscuta petrarchizare ( pe arezanul, iubitor de Laura, Papini îl va numi „lăcrămosul sonetist” ). E vorba de ceva mai mult. În esenţa sa ( altfel spus, în gândirea şi construirea sa ) sonetul deschide – precum gândul care mereu caută – spre forma ce adună din pierdere şi resemnarea devenirii fiinţa întreagă ; e aidoma fiinţărilor multiple care-şi caută cristalul, cuprinsul .“
Pentru mine, Aurel Ion Brumaru va rămâne înaintemergătorul. Cel care deschide cărările spre lumina fără sfârșit. Fotografia de mai jos îl înfățișează pe Aurel în momentul în care rostea un cuvânt înainte la spectacolul „Viață, putred ghem de sfoară“. Un spectacol alcătuit din sonetele mele și interpretat de un alt mare prieten dispărut timpuriu, actorul Mihai Bica.
Rămas bun, omului și scriitorului! A fixat reperele fundamentale ale gândirii românești și a vegheat, dăruit, la truda celor ce se apropie de cuvântul ziditor! Odihnă veșnică!
Foto și informații: Adrian Munteanu
– Servicii de creare site web
