Mă gândisem să îi iau un interviu, era categoric un personaj. Veșnic pe bicicletă sau pe vreo bancă, lângă bicicletă, veșnic cu fața acoperită cu funingine, îmbrăcat uneori chiar cool, dar parcă niciodată cu haine mărimea lui, cu chef de vorbă, cu ochii mari, albaștri și având tot timpul din lume. Pe tot.
Însă îmi ocolea întrebările, vorbea doar despre ce voia el să vorbească, subiecte neobișnuite, dar și neterminate. Nu avea televizor, telefon, curent, apă, gaz, însă părea, totuși, la zi, cu ce se întâmplă în lume. „Auziți, știți ce au spus americanii?”, cam așa începea un dialog. Fără vreo introducere. Dacă simțea că nu vrei să povestești, saluta respectuos și își vedea de drum.
Mi-a spus că îl cheamă Emil, îi ziceam „nea Emil”, însă alți băimăreni îl știau de Otto. Mi-a spus că s-a născut în 1955. Că a fost brutar. Și că pe strada lui s-au întâmplat niște grozăvii despre care se și teme să vorbească. Din nefericire, azi s-a întâmplat o grozăvie și în casa lui. În casa cu poartă veche, frumoasă de lemn, despre care am tot vrut să aflu mai multe. Zicea că în curtea de dincolo de poartă, fusese cândva o fântână. Ar fi fost bună fântâna aceea dacă ar mai fi existat. Zicea că unii îl cred nebun, însă eu nu l-am crezut așa. Sunt alții mult mai nebuni, care conduc țări și lumea. Era singur ṣi deṣi conectat la realitate, lucid, era cumva cufundat în lumea lui. Părea liber. Liber de presiunea timpului, liber de orice fel de convenții. Nu liber de trecut, însă. De trecutul ăla care, pentru mine, a rămas un mister.
Ultima oară când ne-am văzut, mi-a strigat de pe bicicletă „Happy New Year”. Nu a fost să fie happy. Nu așa trebuia să înceapă ziua asta și nu așa trebuia să sfârșească nea Emil.
Otto a fost găsit decedat în urma incendiului de pe strada Morii din Baia Mare
Text preluat de la Rada Pavel
– Servicii de creare site web
