Liniștea lumii – o iluzie tot mai fragilă

Lăsând orice la o parte – religii, politici, tabere –, nu e bine ce se petrece în lume. Nu e bine ce se întâmplă în Israel și în contextul actual creat azi în Iran. Nu e bine ce se întâmplă nici în Ucraina, nici în Taiwan, nici în Balcani, nici în Africa, nici în metropolele Occidentului unde polarizarea a devenit normă. Într-o lume care se autoproclamă civilizată, omenia pare să fi rămas doar un concept frumos în manuale de istorie.

În urmă cu doar zece ani, analiștii internaționali vorbeau despre cea mai pașnică perioadă din istoria umanității. Niciodată nu muriseră atât de puțini oameni în conflicte armate. Niciodată nu fusese atâta interconectare globală, atâta comerț, atâtea punți între culturi. Azi? Azi trăim una dintre cele mai agitate și tensionate epoci postbelice. Totul, în mai puțin de un deceniu.

Atât de ușor poate fi dereglată liniștea. Atât de repede se prăbușește ceea ce pare stabil: un armistițiu, o alianță, o ordine mondială, o democrație. Atât durează omenia între oameni, între state, între națiuni, între imperii – cât o iluzie între două știri de ultimă oră.

În Gaza, zeci de mii de vieți au fost frânte într-un conflict care nu pare să aibă sfârșit. Totul după o operațiune nebunească a unor haotici fără discernământ. Un conflict care alimentează ură în spirale infinite, dincolo de granițe și continente. Dar la fel se poate spune și despre Ucraina. Sau Sudan. Sau Yemen. Lumea arde în mai multe locuri decât suntem dispuși să recunoaștem. Iar marile puteri, măcinate de crize interne, nu mai veghează pacea – ci își cântă propriile sfârșituri în tonalități naționaliste, radicale, populiste.

Trăim o istorie zbuciumată. O vreme a rătăcirii. O epocă în care valorile devin tranzacționabile, iar viețile – colateral damage. Totul este fragil. Inclusiv adevărul.

Evenimentele de azi vor umple manualele de mâine. Nepoții noștri vor citi despre aceste vremuri cu uimire, poate cu rușine. Noi? Noi, societatea actuală, pare că n-am fost capabili să învățăm. N-am fost în stare să păstrăm ce au câștigat părinții și bunicii noștri după alte războaie, alte dictaturi, alte suferințe.

Istoria se repetă. Nu pentru că e sortită să o facă. Ci pentru că uităm. Pentru că ne pierdem busola. Pentru că ne jucăm de-a zeii și uităm că suntem oameni.

Andrei BUDA