Între datorie şi dreptul la viață

Între datorie şi dreptul la viață. Sub această sintagmă doresc să dezvolt puțin tragedia petrecută zilele trecute într-un sătuc din Țara Lăpuşului.

Ca orice slujbaș al statului, de bună-credință, pădurarul Liviu Pop a ales să-și facă datoria și să intervină la ultima lui solicitare. Desigur, plecând pe drumul spre pădure, gândurile lui erau la ce va face cu hoții, la ce va face mâine, la cum își va duce copilele la şcoală, la biserică și nicidecum la cum va agoniza într-o râpă, așteptând ajutorul semenilor.

Statul, prin mecanismele lui defecte, nu vede de la înălțimea fotoliilor și din umbra geamurilor fumurii ale decidenților numiți politic adevăratul mers al lucrurilor din stradă.

Fiecare nou venit într-o funcție ,,supremă” se crede un mic Dumnezeu și, după ce-și aruncă un pumn de gel prin păr, inventează reguli și proceduri de care n-a auzit nimeni și pe care un om normal, nu le poate îndeplini.
Managerii politici trebuie să raporteze partidului că totul este sub control și că numai ei au dreptul peremptoriu de a fura, iar cei de sub ei execută orbește, conform fişei postului, niște sarcini aberante și lipsite de logica.
Evenimentul din cătunul lăpușean a creat o emoție fără precedent. Apreciez spiritul de solidaritate al colegilor pădurarului ucis, dar nu pot să nu observ că printre cei ce trăiesc o emoție sinceră și empatizează la propriu cu această tragedie sunt și oportuniști ce-și clădesc piedestalele de imagine și cu o falsitate se alătură celor de bună-credință în vederea câștigării unui capital electoral sau, în funcție de scaunul ce-l ocupă, un alt scaun și mai confortabil.

Nu pot să nu fac o similitudine între atrocitatea comisă în pădurea satului Borcut și crima din sediul postului de poliție din Vișeu de Jos.

Fostul meu coleg s-a stins sub privirile încețoșate de furie a celor doua animale (că oameni nu le pot spune) purtătoare de CNP. Pădurarul şi-a dat ultima suflare sub indiferenţa unor persoane lipsite de suflet, lipsite de principii, lipsite de caracter.

Și atunci, ca și acum, după găsirea în neființă a polițistului Gheorghe Nistor, toți infatuații ministerului de interne și-au sufocat cu precipitațiile salivei interlocutorii din spatele ecranelor. Erau ,,trup și suflet” alături de familia polițistului ucis, zbierau din toți plămânii că vor face și vor drege, cereau rapoarte peste rapoarte, analize, scriau proceduri și propuneri de lege ferenda, dădeau (doar declarativ) drepturi suplimentare polițiștilor. Acum este aşijderea.

Ministresa de atunci, mima tristețea și ,,durerea”, promitea multe si a dat… nimic.
Nu vă îmbătați cu apa rece! Şi poliţistul și pădurarul vor fi aduși în discuții şi în atenţia publicului doar când interesele meschine ale unor oportuniști se vor învârti în jurul unor foloase pe care și le doresc. Pentru ca în realitate nu se schimbă nimic.

Pentru că acolo, în teren, eşti singur, nimeni nu îţi ţine spatele. Asta se întâmplă doar la ministere, unde unii-alţii au locul asigurat.

Până la un alt căzut la datorie, mă întreb și vă întreb … cât mai valorează o viața în ziua de astăzi!?

Colonel (r) Dorin Ioan Coste