Nu știu dacă mai realizăm unde am ajuns. Trăim într-o lume în care pixul a fost înlocuit de tastatură, iar vocea, de clămpănitul ritmic al unor degete care lovesc frenetic ecrane. Și, odată cu asta, am pierdut ceva esențial: rușinea. Rușinea de a nu ști, rușinea de a greși, rușinea de a-i turna venin în cap unui om pe care nu-l cunoști, dar pe care îl execuți cu sânge rece, ca pe un personaj dintr-un joc video.
Online-ul a devenit o tarla digitală în care fiecare se crede zeu. Nu contează că habar n-are despre subiect, nu contează că vine cu o opinie scoasă dintr-un colț întunecat al necunoașterii. Important e să comenteze. Să se bage. Să lase impresii. Să dea cu pietre. Să arunce prima roșie stricată. Să muște. Și să fugă.
Nu e vorba de politică. Nu e vorba de principii. Nici măcar nu e vorba de lucruri cu adevărat importante.
E vorba de spiritul unei națiuni care a obosit să mai gândească și preferă să reacționeze.
Pentru a mă face înțeles mai bine, las două exemple total diferite:
Exemplul micro:
Un om postează într-un grup local:
„Hai, te rog, mută mașina că am nevoie de acces la garaj.”
Atât. O rugăminte simplă. Fără isterii. Fără pretenții. E drept, în fața garajului – iarbă mare. Semn că poate nu a intrat nimeni de ceva vreme. Semn că poate garajul e depozit. Sau că omul și-a vândut mașina. Sau, de ce nu, că avea nevoie să lase un cărucior acolo pentru a nu-l urma la etajul 10, după cum a răspuns cineva mai logic.
Și totuși, din spatele ecranelor, a venit gloata cu glume proaste, ăia care-s mereu primii la linșaj:
„Ia-ți mașina de tuns iarba, boss!”
„Ce garaj? Ăla e staul?”
„Tu de fapt vrei să parchezi tractorul, recunoaște!”
Răutate gratuită. Agresivitate fără motiv. Un reflex național: să-l lovești pe celălalt doar pentru că poți.
Exemplul macro:
Apoi vine cazul Paulei Hriscu. O artistă cu un glas care unește, nu dezbină. O femeie iubită, respectată, ascultată de oameni din toate colțurile țării.
Și care, într-o zi, îndrăznește să ceară Realitatea TV să nu-i mai difuzeze piesa „Românie, mândru plai”, după ce o școală ar fi interzis ca elevii să o cânte la 1 Decembrie pentru că… ar aparține unei „culori politice”.
Nu s-a închis bine telefonul că s-a și pornit iadul.
Unii au sărit s-o înjure pe artistă, că de ce a zis, că de ce a deranjat, că „sigur e plătită de cineva”.
Alții au urlat că „Nicușor Dan interzice piesa” și „șterge clipul de pe YouTube”.
Fake news cât vezi cu ochii, manipulări grosolane, teorii care se nasc în cinci minute și mor doar după ce au făcut o mie de victime.
Și între timp?
Comentarii pline de scârbă, injurii, lipsă de logică, atacuri sub umbra anonimatului digital.
Asta nu e dezbatere. Nu e demnitate. Nu e cultură civică.
E o cloacă. Un teren de luptă. Un câmp minat cu frustrări personale.
Adevărul gol: românul, când intră pe social media, își pune costumul de supererou frustrat
Nu contează ce ești în offline: suveranist, USR-ist, PSD-ist.
Când intri pe Facebook, toți deveniți aceeași specie: specia care știe tot, vede tot, judecă tot și nimicește instant pe oricine nu-i confirmă opinia.
Nu există soluție miraculoasă. Nu există guvern care să ne vindece. Nu există politician care să aducă bunul-simț înapoi.
Pentru că problema nu e „sus”. Problema e „jos”. În noi.
Singura rază de speranță – și aici vorbesc cu toată responsabilitatea – ar fi ca fiecare cont de social media să fie făcut cu buletin, cu identitate reală, cu responsabilitate legală pentru ce scrii. Ai insultat? Plătești. Ai defăimat? Răspunzi. Ai mințit?…Asta te-ar asuma-n fața legii. Atunci, poate, ne-ar mai potoli. Poate am respiră înainte de a lovi. Poate am avea curajul să ne gândim că în spatele unei postări nu e o idee abstractă, ci un om real.
Până atunci? Suntem bine. Suntem pe cai mari. Trăim, în mod glorios și rușinos, în epoca răutății sociale.
Și, culmea, ne mai și place.
Andrei BUDA
– Servicii de creare site web
