În fiecare toamnă se vorbește despre manuale. Dacă au ajuns, dacă nu au ajuns, dacă sunt bune, dacă sunt prea multe sau dacă ar trebui să trecem mai mult la cele digitale. Dar, căutând puțin prin trecutul școlii din Maramureș, mi-am dat seama că povestea manualelor este mult mai interesantă decât pare.
Astăzi ni se pare normal ca un elev să aibă un ghiozdan plin cu manuale, caiete și auxiliare. Unele cărți pot fi găsite și online, iar lecțiile pot fi deschise de pe tabletă sau telefon. În urmă cu mai bine de 100 de ani, lucrurile stăteau cu totul altfel. În școlile din Maramureș se învățau citirea, scrierea, aritmetica, religia, geografia și istoria, dar existau și lucruri mult mai apropiate de viața de zi cu zi. În unele școli, copiii aflau despre pomicultură, economie sau chiar stupărit. Nici cărțile nu erau atât de ușor de găsit. Uneori, ceea ce numim astăzi biblioteca unei școli însemna doar câteva cărți și manuale ținute într-un dulap. Iar aceeași carte putea ajunge să fie folosită de mai mulți copii.
Un exemplu interesant apare în documentele vechi din Maramureș. În anul 1866 ar fi ajuns aici 200 de exemplare ale unui abecedar. În Breb, un învățător ajunsese să ceară împrumut 12 abecedare pentru că volumele comandate întârziau. Au trecut mai bine de 150 de ani, dar discuția despre manualele care nu ajung la timp la elevi încă nu a dispărut complet.
În Baia Mare, la începutul secolului trecut, Ioan Leșianu s-a ocupat de realizarea unor manuale pentru copii. În 1911 apărea „Amicul copiilor din anul prim de școală”, un abecedar ilustrat tipărit la Baia Mare, oraș care purta atunci numele Nagybánya. Mi se pare interesant să ne gândim că, acum mai bine de un secol, undeva în Baia Mare erau tipărite cărțile din care niște copii învățau pentru prima dată literele. Înaintea abecedarelor pe care ni le imaginăm noi, cărțile religioase aveau și un rol în educație. Un exemplu este Ceaslovul. Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș a prezentat în 2026 un Ceaslov tipărit la Târgoviște în anul 1715. Astfel de cărți au fost folosite, în diferite perioade, și pentru învățarea cititului. Bunicii și părinții noștri își amintesc probabil abecedarele cu ilustrații, cărțile de citire și manualele pe care uneori le primeau deja folosite de alți elevi. Unele aveau numele mai multor copii scrise pe prima pagină. Altele mai păstrau câte un desen, o notiță sau o pagină îndoită. Textele, imaginile și chiar exemplele date copiilor s-au schimbat odată cu România. Un manual interbelic nu arată precum unul din perioada comunistă, iar unul din anii ’80 sau ’90 este deja foarte diferit de ceea ce deschid elevii astăzi.
Iar pentru cei care au fost copii în anii ’90 sau 2000, unele coperți sunt suficiente pentru a aduce instant o amintire: banca din clasă, caietul de matematică, mirosul cărților la început de an și poate chiar emoțiile din prima zi de școală.
Astăzi am ajuns la manualul digital. În 2015, de exemplu, elevii de clasa I de la Școala „Avram Iancu” din Baia Mare primeau noile abecedare după luni de așteptare. Odată cu noile manuale începea să fie tot mai prezentă și componenta digitală. De la un abecedar împărțit între mai mulți copii până la o lecție pe care o putem deschide pe un ecran este o distanță uriașă. Și totuși, mi se pare că manualul a rămas unul dintre puținele obiecte care leagă generațiile de elevi.
Poate că bunicii noștri au învățat după alte cărți, părinții după altele, iar noi după manuale care astăzi par deja vechi. Copiii de acum vor avea probabil o experiență și mai digitală. Dar aproape fiecare generație are un Abecedar pe care, dacă îl vede din nou după mulți ani, îl recunoaște.
– Servicii de creare site web
