Postul Crăciunului, în lumea arhaică a satului românesc, era însoțit de numeroase tradiții, credințe și ritualuri, unele păstrate din vremuri străvechi. Potrivit unei relatări publicate de Iulia Gorneanu, satele românești se remarcă prin aura magico-mitică ce însoțește marile sărbători religioase.
Elena Marinca, o femeie din satul hunedorean Sălașu de Sus, chestionată de etnologul Marcel Lapteș, spunea:„Postul de Crăciun îi musai pântru tăt creștinu’… că și trupu’ omului trebuie să se curețe… păi de rele și îmbuibare… apăi ne-om bucura de Nașterea Domnului”.
Din aceeași localitate, Sofica Mânja i-a povestit despre primele zile ale postului, considerate „ale lupilor”: „La noi îs destule animale: vaci, cai, oi… și-acum vin lupii la ele… buna, Dumnezău s-o ierte, s-apuca de lipea gura sobii cu tină (lut) și spunea că leagă gura lupilor să nu vină la oi, să le mănânce, iar cenușa și cărbunii strânși îi punea în față la ușă, la grajd, de zicea: cenușă și tăciune / lupu’ oia să n-o fure! … așe iera de tare multă vreme… și bunu’ zâce că tri zâle de la post nu-i bine să zâci «lup», că s-or da la oi”.
În timp, sărbătorile, ritualurile și gesturile ceremoniale s-au amestecat. Postul Crăciunului stă sub semnul șezătorilor, al sărbătorilor precreștine dedicate lupului, al purificării sufletului și trupului pentru primirea Nașterii Mântuitorului. Vestind totodată și sfârșitul anului, intervalul poartă amprenta unor străvechi sărbători solare dominate de ritualuri de protecție, de magie premaritală, precum și de numeroase practici de prezicere a viitorului și atragere a bunăstării.
Pedeapsa bătrânului Crăciun:
Oamenii respectau restricțiile alimentare, ceremoniale și de comportament impuse de post pentru a întâmpina cum se cuvine sărbătoarea Nașterii Domnului. Legendele spun că postul a fost lăsat de Maica Domnului bătrânului Crăciun, drept pedeapsă pentru că i-a tăiat mâinile nevestei sale, Crăciuneasa, cea care o moșise pe Fecioara Maria în staul. Până nu demult, înainte de intrarea în Postul Crăciunului, oamenii din comunitățile țărănești sărbătoreau trei zile: Ajunul, Lăsatul Secului și Spolocania. Primele două zile le țineau pentru Filipi (Lupi), ca să-i îndepărteze de oameni și gospodării. În calendarele populare, Postul Crăciunului se suprapune parțial peste lunga perioadă de împerechere a lupilor, răstimp în care se credea că acest animal căpăta puteri magice și căuta vecinătatea omului.
Timpul strigoilor:
Tot acum începea și timpul strigoilor. Se credea că aceștia deveneau tot mai agresivi, că puterea lor culmina în noaptea de Sântandrei, iar apoi se retrăgea treptat, odată cu formarea cetelor de colindători. În multe povești, strigoiul apărea întrupat în lup. Nopțile lungi de iarnă și sunetul lugubru al crivățului constituiau cadrul perfect pentru o adevărată explozie a gândirii magice. „Iera o babă meșteră în descântece… zâcea că lupii îmblă deopotrivă cu strigoii… ca să nu facă rele bine-i să mai ungi lemnele la uși șî fărești cu usturoi pisat”, se arată în lucrarea lui Marcel Lapteș, „Timpul și sărbătorile țăranului român” (2009).
Focurile de Ajun și umbra ursitului:
Maramureșencele veacului trecut obișnuiau să adune în fiecare zi a postului câte o surcică de lemn. În Ajunul Crăciunului, ele făceau cu toate surcelele strânse un foc mare, la care fierbeau crupe fără sare. Odată fierte, le așezau pe masă și așteptau miezul nopții, când credeau că umbra ursitului venea pe cahlă (pe hornul sobei) pentru a se ospăta. Atunci, printr-un act de magie anticipativă, fetele încercau să-i deslușească chipul.
Protejarea casei și legarea ciocului păsărilor:
La rândul lor, femeile adunau toate resturile de la ultima masă de dulce, iar a doua zi le aruncau spre răsărit, printr-un gest magic de „legare” a ciocului păsărilor, spunând: „Păsările cerului, eu vă dau hrană de la masa mea spre a fi îndestulate și de la holdele mele oprite!”. Apoi, spălau toate oalele și le așezau cu gura în jos, pentru ca familia și casa să le fie păzite de pagube și boli pe întreaga durată a postului.
Spolocania – ziua petrecerilor și a purificării:
Spolocania, ziua de luni de după Lăsatul Secului, stătea sub semnul purificării prin spălarea rituală a stomacului, pentru îndepărtarea tuturor urmelor ce ar fi putut spurca prima zi a Postului Crăciunului. Era una dintre zilele care „scurtau postul”, deoarece se continuau petrecerile de duminică, însă de această dată sub patronajul exclusiv al femeilor. Acest obicei a dus la personificarea Spolocaniilor, închipuite în sate ca niște sfinte lăsate de Dumnezeu anume pentru petreceri, care se cereau sărbătorite „în băutură și încântări”. Exista vorba că oamenii „țin sărbătorile pentru că și ele îi țin pe ei” și posteau pentru că „postul lungește zilele omului”.
În Bucovina, potrivit credințelor populare amintite de Iulia Gorneanu, se considera că persoana care ținea post negru de luni până joi, în prima săptămână a Postului Crăciunului, avea să afle cu trei zile înainte ceasul morții sale.






– Servicii de creare site web
