„MAKE BAIA MARE GREAT AGAIN”
Am dat peste mesajul acesta și ne-a făcut curioși.
La prima vedere, e doar textul de pe un tricou. O glumă inspirată dintr-un slogan pe care aproape toată lumea îl recunoaște. Dar privind fotografia, ne-am întrebat: ce ar însemna, de fapt, să facem Baia Mare „great again”?
Și așa am început să căutăm prin fotografii.
Nu pentru a demonstra că înainte era mai bine. Nici pentru a transforma trecutul într-o imagine perfectă. Ci pentru a vedea cum arătau câteva dintre locurile pe care astăzi le traversăm fără să ne mai oprim asupra lor.
Poate cel mai bun exemplu este Cinematograful Dacia.
În fotografiile vechi, clădirea apare într-un decor aproape greu de asociat cu imaginea pe care o avem astăzi: ronduri de flori, spațiu îngrijit, oameni și un cinematograf care chiar făcea parte din viața orașului.
Pentru generații de băimăreni, Dacia nu însemna doar un film. Însemna întâlniri, primele ieșiri în oraș, bilete cumpărate la casă și seri despre care unii își amintesc și astăzi.
Apoi te uiți la imaginile mai recente. Și contrastul spune aproape tot.
Dacia este și exemplul care ridică o problemă mai largă: ce facem cu locurile orașului după ce își pierd funcția pentru care au fost construite? Le recuperăm, le găsim un nou rost sau așteptăm ani întregi până când degradarea devine parte din peisaj?
Aici responsabilitatea nu mai poate fi pusă doar pe trecerea timpului. Indiferent cine a condus Baia Mare într-o anumită perioadă, administrațiile locale au avut și au obligația de a privi orașul nu doar prin proiectele noi, ci și prin ceea ce există deja. Au existat, de-a lungul anilor, și încercări de a schimba soarta Cinematografului Dacia. În timpul administrației Cherecheș au fost făcuți pași pentru recuperarea și readucerea lui în circuitul orașului, un demers care, privit astăzi, arată că valoarea acestui loc fusese înțeleasă. Rezultatul pe termen lung îl vedem însă în imaginile de astăzi: Dacia continuă să aștepte o soluție pe măsura locului pe care îl ocupă în memoria băimărenilor. Un oraș nu se modernizează doar prin pavele, sensuri giratorii, proiecte anunțate sau amenajări punctuale. Se vede și în felul în care își tratează clădirile și spațiile care au rămas în urmă.
Gara Baia Mare este un alt exemplu greu de ignorat.
Poate că nu are farmecul nostalgic al unui cinematograf, dar este unul dintre primele locuri pe care le vede cineva atunci când ajunge în oraș cu trenul. Iar starea unor spații de aici nu vorbește doar despre o clădire. Vorbește, inevitabil, și despre imaginea orașului.Sigur, responsabilitățile administrative și proprietatea diferă de la un obiectiv la altul, iar nu toate problemele pot fi puse exclusiv în sarcina Primăriei.
Dar pentru cetățean aceste delimitări instituționale contează mai puțin atunci când vede ani la rând același spațiu degradat. De la autorități se așteaptă nu doar explicații despre cine răspunde, ci și presiune instituțională, colaborare și soluții.
Și apoi este Hotelul Minerul.
Poate unul dintre cele mai puternice exemple atunci când vorbim despre ce a câștigat și ce a pierdut Baia Mare. E suficient să privești fotografiile vechi din Centrul Vechi ca să înțelegi cât de importantă era clădirea în imaginea orasului. Ridicat în actuala Piață Libertății, fostul hotel a trecut prin mai multe perioade și mai multe denumiri, dar a rămas unul dintre reperele arhitecturale ale centrului.
Astăzi, însă, povestea lui este mult mai complicată.
Ani de zile s-a vorbit despre proprietari, investiții, vânzări, procese, proiecte și posibilitatea ca imobilul să fie readus la viață. Între timp, băimărenii au continuat să treacă prin Centrul Vechi și să vadă aceeași clădire impresionantă, dar departe de rolul pe care l-ar putea avea într-o zonă care ar trebui să fie una dintre cărțile de vizită ale municipiului. Și aici apare aceeași problemă ca în cazul altor repere ale orașului: cât timp putem accepta ca o clădire importantă pentru istoria Băii Mari să rămână blocată între trecut și promisiunea unui viitor?
Situația juridică și faptul că vorbim despre proprietate privată limitează, evident, ceea ce poate face direct administrația locală. Dar asta nu înseamnă că autoritățile trebuie să rămână simple spectatoare. Când o clădire cu o asemenea greutate pentru imaginea orașului rămâne ani la rând într-o situație incertă, este legitim să întrebăm ce demersuri s-au făcut, ce instrumente legale există și ce strategie are municipiul pentru protejarea unor asemenea repere.
Pentru că un oraș nu își pierde patrimoniul într-o singură zi. De cele mai multe ori, îl pierde încet, în timp ce oamenii se obișnuiesc să treacă pe lângă el.
Privind Dacia, Gara Baia Mare și Hotelul Minerul, mi-am dat seama că articolul acesta nu mai este doar despre fotografii vechi și nostalgie. Este și despre ce facem astăzi cu locurile pe care generațiile de dinainte ni le-au lăsat. Baia Mare s-a schimbat și va continua să se schimbe. Unele transformări au fost necesare, altele au făcut orașul mai bun. Dar progresul nu ar trebui măsurat doar în ceea ce construim de la zero. Uneori se vede cel mai bine în ceea ce reușim să nu pierdem.
Am început de la mesajul unui tricou.
Am ajuns la Dacia, la gară și la Hotelul Minerul. Trei locuri foarte diferite, dar care spun fiecare câte ceva despre relația Băii Mari cu propriul trecut.
Poate că Baia Mare nu trebuie făcută „great again”. Poate trebuie să învățăm să nu lăsăm să dispară ceea ce a făcut-o importantă în primul rând.
Privind Baia Mare de astăzi, ce credeți că am pierdut pe drum?
Surse foto: 2mnews.ro, DirectMM.ro și arhiva eMaramureș.
– Servicii de creare site web
