Pilda fiului risipitor este deosebit de bogată în semnificații. Ea se află în inima spiritualității creștine și a vieții noastre în Hristos; ea îl prinde pe om de fiecare dată când acesta Îi întoarce spatele lui Dumnezeu, uitându-L, pentru a-și urma propria cale într-un tărâm părăginit, unde el crede că va afla viață din abundență.

Această pildă descrie, de asemenea, progresul, mic la început, dar triumfător la sfârșit,  care-l aduce înapoi, cu inima înfrântă și supus de bunăvoie, înapoi la casa tatălui său. Prin urmare, călătoria este de la adâncurile păcatului înapoi la casa tatălui.

Acesta este drumul care se întinde înaintea noastră atunci când ne hotărâm să nu mai trăim în funcție de ce zic oamenii, de părerea lor, ci îngăduim ca judecata lui Dumnezeu să fie criteriul nostru de judecată și comportament.

Tema „Întoarcerii fiului risipitor”, bazată pe parabola biblică din Luca 15,  este una dintre cele mai reprezentate teme creștine în arta occidentală și răsăriteană, simbolizând iertarea divină, iubirea părintească și pocăința.

Duminica aceasta nu vorbește despre o plecare, ci despre o așteptare. Despre un tată care nu obosește să privească drumul. Despre o iubire care nu ține socoteala risipei.

Fiul pleacă plin de sine, cu buzunarele grele și inima ușoară. Își cere partea ca și cum viața ar fi un bun de împărțit, nu un dar de trăit. Și lumea îl primește cu brațe larg deschise, dar cu mâini goale. Când totul se sfârșește, rămâne foamea, nu doar a trupului, ci a sensului.
Atunci începe adevărata întoarcere.

Drumul spre casă nu e pavat cu promisiuni, ci cu rușine. Fiecare pas e o coborâre în sine. Nu se mai întoarce ca fiu, ci ca slugă. Așa crede. Așa știe omul să iubească: cu măsură, cu condiții, cu teamă.

Dar tatăl nu a învățat niciodată această aritmetică rece. El aleargă, Dumnezeu aleargă. Îmbrățișează înainte de explicații. Iartă înainte de cereri. Îmbracă zdrențele cu haina cea bună și pune inelul nu ca răsplată, ci ca recunoaștere: ești al meu.

Și mai este fratele cel mare, drept și obosit, corect și gol. El n-a plecat nicăieri, dar nu a fost niciodată acasă. Pentru el, iubirea e contract. Pentru tată, e sărbătoare.

Și parabola rămâne deschisă, pentru că fiecare dintre noi trebuie să decidă: intrăm sau rămânem afară, numărând greșelile altora?

Aceasta e duminica întoarcerii nu din depărtări, ci din noi înșine. Duminica în care aflăm că Dumnezeu nu ne așteaptă cu judecata în mână, ci cu masa pusă. Și că acasă nu e locul unde n-ai greșit niciodată, ci locul unde ești iubit chiar și atunci când te-ai pierdut.

O duminică a brațelor deschise.
O duminică a drumului care duce, în sfârșit, spre inimă.

(Foto: Rembrandt, „Întoarcerea fiului rispitor”, tablou aflat în Galeriile Ermitaj din Sankt Petersburg)