Duminică, 8 martie, se împlinesc 130 de ani de la nașterea celebrului lăutar Zavaidoc, unul dintre cei mai îndrăgiți artiști ai perioadei interbelice, care încânta lumea boemă a restaurantelor bucureștene cu interpretări ce emoționau publicul până la lacrimi. Iubit pentru talentul său extraordinar, dar și pentru farmecul personal, Zavaidoc a cunoscut gloria și bogăția, însă sfârșitul vieții sale a fost marcat de boală, sărăcie și suferință.
Pe numele său real Marin Teodorescu, Zavaidoc s-a născut la 8 martie 1896, la Pitești, într-o familie de lăutari. Tatăl său, Tănase Teodorescu, era un muzicant vestit, despre care ziarele vremii scriau că „cânta la țambal de plângeau și surzii”. Talentul muzical s-a transmis tuturor copiilor din familie: Marin, fratele său Vasile și surorile Maria și Zoe.
Viața lui Marin s-a schimbat radical la doar 14 ani, când tatăl său a murit, iar el, cel mai mic dintre frați, a fost nevoit să contribuie la întreținerea familiei. Împreună cu Vasile și Zoe a plecat la București, unde au format un taraf cunoscut ulterior sub numele de „Frații Zavaidoc”.
În timpul Primului Război Mondial a fost mobilizat în armată și s-a înrolat voluntar în Regimentul 44 Infanterie. În acea perioadă, generalul Traian Moșoiu, impresionat de firea sa veselă și năbădăioasă, i-a dat supranumele „Zavaidoc”, provenit din regionalismul „zavaidoacă”, care desemna un om plin de viață și pus pe șotii.
După război s-a stabilit definitiv la București, unde și-a perfecționat vocea și tehnica muzicală cu profesori de canto ai vremii. Taraful său a devenit rapid celebru, iar muzica lui Zavaidoc răsuna în cele mai cunoscute restaurante și grădini de vară din Capitală.
În anii ’20 a semnat un contract cu casa de discuri Columbia și a înregistrat peste 30 de discuri, cu melodii devenite extrem de populare, precum „Cântecul lui Zavaidoc”, „De când m-a aflat mulțimea”, „Dragostea e ca o râie”, „Foaie verde spic de grâu” sau „Mărie și Mărioară”.
Faima sa a depășit granițele țării, fiind invitat să cânte în restaurante din Ungaria, Bulgaria, Franța sau Cehoslovacia. Un moment de vârf al carierei sale a fost participarea, alături de orchestra lui Grigoraș Dinicu, la Expoziția Universală de la Paris din 1937, unde România și-a prezentat elitele artistice.
Deși ar fi putut urma o carieră lirică la Operă, Zavaidoc a preferat atmosfera restaurantelor, unde era mai aproape de public. Era unul dintre cei mai bine plătiți artiști ai vremii și ducea o viață luxoasă. Avea trei mașini cu șoferi și era cunoscut pentru generozitatea sa, oferind ajutor financiar tinerilor artiști și celor aflați în nevoie.
În plan personal, s-a căsătorit târziu, la 43 de ani, cu Constanța, cu 15 ani mai tânără decât el, cu care a avut trei copii.
Destinul său a luat însă o turnură dramatică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. La 4 aprilie 1944, bombardamentele asupra Bucureștiului i-au distrus casa din apropierea Gării de Nord și i-au ucis sora, Zoe, lăsându-l responsabil și pentru cei cinci copii ai acesteia.
Refugiat o vreme în provincie, a continuat să cânte pentru a-și întreține familia, însă sănătatea i s-a deteriorat rapid. La sfârșitul anului 1944 a fost internat la Spitalul Filantropia din București, diagnosticat cu nefrită galopantă. Lovit de tragedii și lipsuri, artistul a orbit înainte de a muri.
Zavaidoc s-a stins din viață la 13 ianuarie 1945 și a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica.
Memoria sa este cinstită și astăzi: din 2006, la Pitești se organizează anual Festivalul Național de Muzică Lăutărească „Zavaidoc”, dedicat păstrării tradiției muzicii lăutărești și lansării tinerelor talente.
Alături de nume legendare precum Barbu Lăutarul, Grigoraș Dinicu sau Fănică Luca, Zavaidoc rămâne unul dintre cei mai mari lăutari ai României, artistul care a transformat cântecul lăutăresc într-o emoție trăită intens de generații întregi.
– Servicii de creare site web
