După 50 de zile de la Înviere, Biserica pășește într-o taină adâncă, Pogorârea Sfântului Duh, Rusaliile. În lumina necreată a acestui praznic, seara aduce cu sine una dintre cele mai adânci slujbe ale anului liturgic: Vecernia plecării genunchilor. O slujbă care nu doar se rostește, ci se trăiește. O rugăciune în care cerul se pleacă spre om, iar omul, în sfârșit, îngenunchează.
Timp de cincizeci de zile, rânduiala Bisericii ne-a oprit din a îngenunchea. Am trăit în ritmul luminii, ridicați în picioare, martori ai învierii. Chiar și în fața Sfântului Potir, ne-am închinat cu fruntea sus, ca niște oameni mântuiți. Însă în seara Rusaliilor, vine vremea plecării genunchilor. Într-un fel, este primul suspin al Duhului Sfânt în lume, o oftare adâncă, comună, în care sufletul se lasă în voia lui Dumnezeu și cerșește: „Doamne, dă-ne Duhul Tău cel Sfânt!”.
Vecernia de Rusalii este, formal, slujba primei zile din Săptămâna întâi după Pogorâre. Dar, în inima credincioșilor, ea este mai mult: este o coborâre în genunchi și o ridicare prin rugăciune.
Cele trei rugăciuni ale plecării genunchilor sunt poate cele mai impresionante creații liturgice ale Ortodoxiei. Nu sunt doar simple cereri. Sunt revărsări, fântâni ale harului, texte scrise parcă de sufletul Bisericii în starea ei cea mai vie.
Ele aduc în ele rugăciune pentru întreaga lume, pentru vii și adormiți, pentru cei ce dorm în morminte și pentru cei ce sângerează în viață; mărturisirea adâncă a păcatului; cererea de iertare și luminare și, mai presus de toate, rugămintea ca Duhul Sfânt să nu ne părăsească, ci să Se sălășluiască întru noi.
Preotul citește cu voce tare, iar credincioșii stau plecați în genunchi sau cu fruntea la pământ. Timpul se dilată, iar tăcerea dintre cuvinte devine rugăciune tainică. Este o liturghie a lacrimilor, fără jertfă de pâine și vin, dar cu jertfă de inimă.
„Duhul Sfânt Se roagă întru noi cu suspine negrăite”, spune Apostolul Pavel. În Vecernia plecării genunchilor, acest verset devine experiență. Genunchii plecați nu sunt semnul slăbiciunii, ci al smereniei. Al conștiinței că omul fără Dumnezeu este praf risipit, dar cu El, este fiu al luminii.
Duhul nu vine în vijelie de frică, ci în adiere de viață nouă. Nu ne copleșește, ci ne mângâie. Este „Duhul blândeții, al curăției și al păcii”, cum spunem în Rugăciunea Împărate ceresc. Iar în această slujbă, Biserica Îl primește din nou, ca la un nou început.
Paradoxal, în ziua în care sărbătorim Duhul Cel de viață Făcător, Biserica își amintește de morți. În mod unic în tot anul, în această seară, se roagă pentru sufletele celor adormiți în Domnul. Pentru cei care nu mai pot îngenunchea, îngenunchem noi. Pentru cei care nu mai pot cere, cerem noi. În pogorârea Duhului, iubirea trece dincolo de moarte.
Vecernia plecării genunchilor este o slujbă care te atinge o dată și nu te mai lasă niciodată. Este întâlnirea cu Dumnezeu în genunchi, dar cu inima ridicată.
După ce te ridici, nu mai ești același. Duhul a trecut și prin tine, a suspinat în tine, a cerut Tatălui pentru tine. Iar tu, simplu, cuprins de har, ai înțeles că nimic nu e mai sfânt decât o inimă frântă pentru Dumnezeu.
– Servicii de creare site web
