Dumnezeu nu pedepsește, nu replică răului cu rău, amplificându-l (a dezaprobat personal asta în Predica de pe Munte și nu obișnuiește să se contrazică), nu pregătește sadic și irațional chinuri veșnice, ci îndreaptă în moduri dumnezeiesc de ingenioase răul făcut de noi. Și iartă.
Pentru că asta face natural iubirea. Fără ca asta să însemne, cum ar putea jura apăsat atât de mulți infernaliști, că iubirea contrazice dreptatea. Nu, nu o contrazice, o mistuie în focul ei nestins.
Iubirea care-l iartă pe păcătos e singura care are o șansă să-l trezească, să-i înmoaie și să-i salveze sufletul creat chiar de ea, dar încremenit pe parcurs. A te simți iubit chiar în timp ce trădezi iubirea, poate provoca primul pas pe calea întoarcerii înlăcrimate spre ea. Pentru că înțelegi atunci, abia atunci, că nu (o) meriți.
Pedepsirea e proprie celor răi, care fac uz sadic de putere asupra celor lipsiți de ea. Îndreptarea răului făcut de „copii” și iertarea acestora sunt profund părintești.
Singura reprezentare realistă, deci credibilă, despre Dumnezeu rămâne aceea de Părinte. Oricare alta e, în grade diferite, deformatoare. Istoria creștinătății e adânc marcată și împuținată de fantezii grotești, dantești, inspirate de un fictiv Satrap ceresc cu o imaginație infernal de bogată.
Binele și răul la care ne gândim de obicei, imaginându-ne răsturnat că ele ne-ar putea veni vertiginos de Sus în jos, nu constituie o „răsplată”. Binele fiecăruia dintre noi nu e un premiu, iar răul nu e o pedeapsă expediată răzbunător din Cer.
Nu ne mântuim printr-o presupusă vrednicie personală atent contabilizată și „smerit” invocată, care constrânge manifestarea unui act divin de recompensă. Rămânem, în ciuda celor mai admirabile eforturi, așa cum mărturisesc chiar sfinții pe pragul morții lor, niște mari păcătoși.
Harul, ca putere slujitoare insuflată și ca milă nesfârșită ivită din iubirea lui Dumnezeu, nu e concurat de „vrednicia” noastră cvasi-inexistentă.
Mântuirea nu e o „răsplată” (ce aroganță!), ci doar expresia dumnezeieștii purtări de grijă părintească, a doririi depline a binelui nostru veșnic, a iubirii desăvârșite.
Iubirea nu răsplătește, ci dăruiește. Altfel ar fi doar o rece, neîndurătoare, deci nedumnezeiască dreptate.
Expresia „te bate Dumnezeu” e doar o fictivă și sacrilegă oroare.
„După faptă și răsplată” e doar un proverb cu relevanță juridică exclusiv mundană. Pe pământ omul e dator și obligat să încerce limitarea răului comis tot de el.
„Frica de Dumnezeu” este inteligibilă doar ca teamă respectuoasă față de Părintele pe care nu vrei să-l mâhnești, întrucât se presupune că îl iubești.
A crede tremurând de frică sau stimulat de răsplată, însemnă a nu crede. Poate doar a crede că crezi.
Hristos a refuzat radical cele trei ispite. Nici nu a coborât provocator de pe cruce.
Fenta miracolului inutil și scurtătura spectaculoasă spre stârnirea credinței ieftinite brusc, nu erau și „nu sunt de la Dumnezeu”.
El nu s-a atins de libertatea nimănui.
Să-L bănuim că ar pedepsi folosirea ei, oricât de prost inspirată?
– Servicii de creare site web
