Un ultim omagiu adus pictoriței Maria Mariș Dărăban. INTERVIU: „Mi-era ciudă că m-a făcut mama fată. Nu voiam să mă întorc la mălaiul din Apa”

O nouă tragedie în viața culturală maramureșeană și sătmăreană. După ce la începutul săptămânii trecute a încetat din viață academicianul Augustin Buzura, în cursul zilei de ieri moare și pictorița Maria Mariș Dărăban. Aceasta a încetat din viață la vârsta de 60 de ani.

Pictorița s-a născut în localitatea Apa, județul Satu Mare, la data de 19 decembrie 1956. A urmat studiile Institutului de Arte Plastice ”Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, a fost membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România și a avut mai multe expoziții personale atât în țară (Baia Mare, București, Sibiu), cât și în străinătate (Paris, Lyon, Washington, New York, Atena, Viena).

În semn de omagiu pentru ce a fost, este și va fi Maria Mariș Dărăban, vă prezentăm un scurt interviu realizat la sfârșitul anului 2015, cu o săptămână înainte ca pictorița să împlinească vârsta de 59 de ani, în contextul unei întâlniri cu studenții specializării jurnalism de la Facultatea de Litere din Baia Mare.

Alexandru Bonaț: Bună seara, stimată doamnă. În primul rând vă mulțumesc că ați acceptat invitația noastră de a vă lua un interviu. Doresc să vă întreb – cum ați descrie începuturile dvs. în pictură?

Maria Mariș Dărăban: Eu m-am născut dintr-o altă viață cu acest talent. Îmi amintesc că atunci când eram copilă desenam în nisip. Umblam desculță prin iarbă și încercam să desenez umbrele. Nu mi-am dat seama de la început ce voi face. Cred că cineva, dintr-o altă existență, mi-a implantat acest virus. Puteam face orice altceva, că eram bună la învățătură. Eram bună la literatură, îmi plăcea istoria, geografia, engleza, franceza, dar nu și matematica și fizica. Mama a dorit să mă facă doamnă și a vrut să mă dea la muzică, la pian. Nu zic că nu am simț muzical, dar nu îl pot interpreta. Nu a mers. Când am mers la Academia de Artă din București am picat examenul. Erau 300-400 candidați pe 6 sau 7 locuri (jumătate erau rezervate bărbaților care trebuiau să revină din armată). Mi-era ciudă că m-a făcut mama fată. Nu voiam să mă întorc la mălaiul din Apa. În anul următor am intrat la facultate, dar în Cluj. Ultima… deasupra liniei.

A.B.: Aveți vreun pictor de referință, care v-a motivat sau v-a inspirat în mod deosebit?

M.M.D.: Primul pictor care m-a impresionat a fost Sabin Bălașa. Apoi, evident – Rembrandt, care a fost chiar un pictor de referință pentru mine, prin <roșul în roșu, ton în ton>, fiind un meșter foarte, foarte bun. Existența mea plastică se datorează faptului că am avut ocazia să vizitez marile muzee din lume. Una e să studiezi picturile la școală, în albume, și alta e să le vezi în realitate.

A.B.: Care ar fi sursele dumneavoastră de inspirație?

M.M.D.: Lumina și culoarea. Obișnuiesc să stau dimineața și aștept întunericul nopții să se spargă în crepuscul. Văd dealurile Seiniului și câmpia. Mi-e frică de întunericul de afară. Îmi aprind o țigară, două, trei și privesc cum încep să dispară fantomele de afară. Încet, încet se decorează spațiul. Lumina înseamnă când se crapă de ziuă. Culoarea nu există fără lumină. Se conturează marginile copacilor, iar crengile încep să danseze.

A.B.: Care considerați că este cea mai importantă pictură a dvs.?

M.M.D.: Am avut lucrarea foarte celebră – ”Cetate în iarnă”. Nu e aici, am ”furat-o”, căci toată lumea vrea să mi-o cumpere, dar e a fiicei mele.

A.B.: Cum ați realizat această lucrare?

M.M.D.: E o poveste. Era o noapte de decembrie și aici ningea – curgea un albastru adânc din ceruri și fulgii erau ca <obdielele> lui tata. Erau îngeri căzuți. Magda Puskas mi-a pus pe scula asta (n.r. – casetofon) o anume melodie, iar eu mi-am pregătit pânzoiul, căci e mare lucrarea. Ieșeam din atelier, fugeam pe uliță, mă uitam și veneam înapoi. În două ore s-a făcut lucrarea. Am dansat.