Scrisoarea emoționantă a unui român din străinătate: „După ce ţi-ai îngropat părinţii, nu mai ai de ce să vii în România”

O scrisoare a unui român plecat la muncă în străinătate, care a devenit vitală pe Internet, a stârnit mari emoții. Autorul își descrie în cuvinte simple aspirațiile și dorințele cu care a decis să se rupă ce țara natală și cum a ajuns să transforme „acasă” țara de adopție.

Iată scrisoarea românului:

„Te gândeşti să pleci din România, să faci bani măcar de o maşină mai bună şi să te întorci… Şi pleci.

Ajungi în străinătate, reuşeşti să te angajezi pe undeva şi munceşti, strângi ceva bani, dar a trecut un an de când nu ţi-ai văzut familia.

Te gândeşti că aşa nu se poate, ai bănuţi să închiriezi un apartament mai mare şi să-i aduci şi pe ei, să nu trăiţi separat până faci banii de ce-ţi propui. Îi aduci, dai copilul la şcoală, vezi cum nevasta învaţă limba ţării în care stai pe zi ce trece mai bine.

Aproape s-au integrat, copilul nu prea mai mănâncă ciorba făcută de mami, pentru că la şcoală le dă altceva de mâncare şi s-a învăţat cu mâncarea de-aici.

Când se îmbolnăveşte câte unul din familie, dai fuga la spitalul cel mai apropiat şi ai parte de cea mai bună atenţie. Cu şcoala copilului nu prea ai nicio grijă, că nici fondul clasei nu-l strânge nimeni.

Şi te înveţi cu asta… Mai trece ceva vreme şi te gândeşti că ar fi bună o vacanţă, ca după trei ani ar fi cazul să-ţi revezi părinţii.

Şi iei familia, maşina ta cu numerele de înmatriculare din ţara în care stai şi pleci la drum către tata şi mama, de care îţi este foarte dor.

Intri în graniţă şi de-odată te izbeşte sentimentul de-acasă, cu căruţele de pe şosea, cu găurile din asfalt, cu vameşul care se uita la tine ca la un rahat aterizat în zonă, cu puzderia de copii la cerşit care te asaltează să le dai ceva… dar treci peste asta, pentru că aici eşti născut. Şi faci sutele de km până la casa părinţilor, în tot atât timp cât ai făcut miile de km până la graniţa cu România.

Nu e problema… eşti ACASĂ şi te simţi nemaipomenit. Îţi îmbrăţişezi părinţii, îi pupi şi sentimentele de revedere te copleşesc. E normal.

Dar… după câteva zile numai, copilul te întreabă dacă mai staţi ca se plictiseşte, nevasta nu-şi mai găseşte locul şi toţi te întreabă când plecaţi.

Pentru că vecinul nu-ţi zâmbeşte când te întâlneşti cu el pe stradă, dacă te loveşti din greşeală cu cineva pe drum nu se va scuza, pentru că omul de la ghişeul unde îţi ceri un paşaport nou te repede şi te trimite la rând, pentru că până şi când cumperi o eugenie de la magazinul din colţ, vânzătoarea te tratează cu sictir.

Şi atunci, te gândeşti că pleci, iar şi până te întorci cu siguranţă se va schimba mentalitatea pe care tu deja ai rearanjat-o.

Ajuns înapoi, mergi la servici şi le povesteşti colegilor ce minunat a fost, iar seara când ajungi acasă, îi explici nevestei de ce e bine să faci un împrumut la bancă să ai casa ta aici, în străinătatea asta nenorocită.

După încă ceva vreme, ai cheile de la casa ta cea nouă, plătită în rate, ce-i drept, până la sfârşitul vieţii tale, dar a ta.

Şi începi să mergi din ce în ce mai rar în România, iar după ultimul drum în care ţi-ai îngropat părinţii, nu mai iei în calcul să ajungi acolo, pentru că nu mai ai la cine.

Acum eşti bătrân, un emigrant cu copii naturalizaţi, doar paşaportul tău mai indică faptul că eşti român şi sufletul tău care a rămas legat de casă în care te-ai născut.

Copiii tăi au paşapoarte străine şi eşti fericit că măcar vorbesc română şi au aflat de rădăcinile lor. Câteodată ţi se umezesc ochii când te gândeşti la copilăria ta, la părinţii tăi şi la locurile în care ai crescut. Dar… viaţa este aşa, tu ai ales şi trăieşti cum vrei”.