122 de zile.
Atât au trecut de când România are un Guvern demis. 122 de zile de când Parlamentul a dat jos Guvernul Bolojan. 122 de zile în care țara nu a reușit să-și pună un Executiv cu mandat deplin. Și poate că acesta este momentul în care trebuie să ne punem o întrebare ceva mai gravă decât „cine va fi premier?”.
Cât mai poate funcționa o țară în regim de provizorat înainte ca provizoratul să devină însăși forma ei de guvernare?
Pentru că, între timp, provizoratul a început să semene suspect de mult cu normalitatea. Guvernul este demis. Premier nu avem. Majoritate nu avem. Dar pretenții avem. Multe.
PSD s-a întâlnit la Sinaia și a decis să meargă la Cotroceni cu două variante: un Guvern minoritar condus de Sorin Grindeanu sau un premier tehnocrat, dar cu un Executiv politic construit în jurul PSD. Social-democrații vor și un program de zece măsuri pentru relansare economică, plus un mandat de 24 de luni.
Cu alte cuvinte, PSD spune că este gata să guverneze. După 122 de zile.
AUR spune altceva. George Simion anunță că, până cel puțin pe 21 septembrie, nu va fi desemnat niciun premier și cere alegeri anticipate. Partidul a adoptat deja o rezoluție prin care cere întoarcerea la vot ca soluție pentru blocajul politic.
UDMR vede însă lucrurile diferit. Kelemen Hunor spune că o majoritate confortabilă nu poate fi construită în actuala configurație și vorbește despre un posibil „Guvern de armistițiu”, despre guverne minoritare și chiar despre varianta unui Executiv tehnocrat.
Iar într-o declarație pentru Financial Times, liderul UDMR a spus și mai apăsat: un Guvern AUR este, în opinia sa, inevitabil. Întrebarea ar fi doar dacă se va întâmpla în 2026 sau în 2028.
Așadar, fiecare are propria soluție. PSD vrea guvernare. AUR vrea anticipate. UDMR vorbește despre compromis și despre necesitatea de a ne obișnui cu ideea unor guverne fragile.
Iar președintele?
Președintele Nicușor Dan a decis să nu desemneze un premier pe perioada verii, argumentând că nu exista o majoritate capabilă să treacă un Guvern prin Parlament și că un nou eșec ar fi transmis un semnal prost pentru România.
Adică după luni de zile de blocaj, concluzia a fost că mai trebuie să așteptăm.
După două nominalizări eșuate. După o vară întreagă în care România a rămas cu un Guvern demis. După 122 de zile în care politica românească a demonstrat că poate negocia la nesfârșit, fără să fie capabilă să decidă.
Și aici apare poate cea mai incomodă întrebare:
Cât din această criză este produsă de partide și cât este întreținută de inacțiunea președintelui?
Pentru că șeful statului nu este spectator în această ecuație. Constituția îi dă președintelui rolul de a desemna candidatul pentru funcția de premier, după consultarea partidului care are majoritatea absolută sau, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.
Sigur, un premier fără majoritate riscă să cadă. Sigur, o nouă nominalizare poate eșua. Dar între riscul unui eșec și certitudinea a 122 de zile de așteptare există o diferență enormă.
Pentru că România nu a stat pe loc în aceste 122 de zile.
A pierdut timp. A pierdut credibilitate. Și aflăm că este pe cale să piardă și bani.
Financial Times scrie că România riscă să piardă aproximativ 770 de milioane de euro din fondurile europene, după ce reforme cerute de Bruxelles au fost blocate de criza politică. Termenul pentru unele dintre aceste reforme a fost chiar 31 august.
Și atunci discuția nu mai este despre dacă Grindeanu vrea să fie premier. Nu mai este doar despre dacă Simion vrea anticipate. Nu mai este despre dacă UDMR intră sau nu la guvernare. Și nici despre ce nume va ieși, într-un final, din plicul de la Cotroceni.
Discuția este despre costul blocajului.
Pentru că politica poate funcționa în negocieri. Statul, însă, trebuie să funcționeze în decizii.
Iar atunci când negocierile durează atât de mult încât România începe să piardă bani europeni, reformele se amână, investițiile rămân în aer, iar Guvernul demis continuă să conducă, provizoratul nu mai este o etapă.
Devine o stare.
Și poate că aceasta este imaginea cea mai sinceră a României politice de astăzi: PSD spune „guvernăm”. AUR spune „alegeri”. UDMR spune „compromis”. Președintele spune „mai vedem”.
Iar România, între timp, plătește.
Plătește în bani. Plătește în timp. Plătește în credibilitate.
Plătește pentru fiecare zi în care cei care au primit votul ca să conducă țara nu reușesc să construiască o formulă de guvernare.
122 de zile. Mâine vor fi 123. Și numărătoarea continuă.
Întrebarea nu mai este cât mai rezistă Guvernul demis.
Întrebarea este cât mai rezistă România în această formă de provizorat.
Pentru că, dacă lucrurile continuă în ritmul acesta, perioada aceasta s-ar putea să primească, într-o bună zi, un nume în manualele de istorie.
Nu Protectoratul lui Cromwell.
Provizoratul lui Bolojan.
Un regim politic în care Guvernul a fost demis, dar a rămas. Premierul nu există, dar este așteptat. Partidele nu se înțeleg, dar negociază. Președintele consultă. România așteaptă.
Și zilele trec.
122 până astăzi. Mâine, 123. Și numărăm…
– Servicii de creare site web
