Papa Francisc: Doar ieşind din noi înşine deschidem uşa care ne conduce la Domnul

«Azi, în timp ce ne rugăm pentru fraţii cardinali şi episcopi care au ieşit din această lume pentru a merge în întâmpinarea celui Înviat, nu putem uita ieşirea cea mai importantă şi cea mai dificilă, care să sens tuturor celorlalte ieşiri: ieşirea din noi înşine. Doar ieşind din noi înşine deschidem uşa care ne conduce la Domnul. Să cerem acest har: „Doamne, doresc să vin la tine, prin intermediul căilor şi al tovarăşilor de drum de fiecare zi. Ajută-mă să ies din mine însumi pentru a merge în întâmpinarea Ta, care eşti viaţa”»

«Lecturile pe care le-am ascultat ne amintesc că am venit pe lume pentru a învia: nu ne-am născut pentru moarte ci pentru înviere. De fapt, după cum scrie sfântul Paul în cea de-a doua lectură a liturgiei, încă de acum „patria noastră este în ceruri” (Fil 3,20) şi, cum spune Isus în Evanghelie, „vom fi înviaţi în ziua de pe urmă». Astfel a început papa Francisc omilia Sfintei Liturghii celebrată luni, 4 noiembrie, în bazilica vaticană, întru pomenirea cardinalilor şi episcopilor decedaţi în decursul anului.
Reamintim că sâmbătă, 2 noiembrie a.c., în ziua dedicată comemorării credincioşilor răposaţi, papa Francisc a celebrat Sfânta Liturghie la Catacombele Priscilei din Roma.

«Azi şi noi putem să ne întrebăm ce-mi sugerează gândul învierii? Cum răspund la chemarea de a învia?», a continuat pontiful, explicând că un prim ajutor ne vine de la Isus care, în Evanghelia zilei spune: „pe cel care vine la mine nu-l voi da afară” (In 6,37), invitaţia lui Isus fiind: „veniţi la mine” (cf Mt 11,28).

Papa Francisc: «Să mergem la Isus cel Viu pentru a ne vaccina împotriva morţii, împotriva fricii că toate sfârşesc. Să mergem la Isus: poate părea o exortaţie spirituală firească şi generică. Însă, să încercăm să-i dăm un caracter concret, punându-ne întrebări precum aceasta: Azi, la locul de muncă, printre obligaţiile de serviciu, m-am apropiat de Domnul. Am găsit motiv pentru a dialoga cu El? Şi, întâlnindu-mă cu diferite persoane l-am implicat pe Isus, le-am dus pe aceste persoane la Isus în rugăciune? Sau mi-am făcut munca rămânând cu gândurile mele, doar bucurându-mă de reuşite şi plângându-mă de nereuşite. În concluzie, trăiesc mergând la Domnul sau mă învârt în jurul meu? Care este direcţia parcursului meu? Vreau doar să fac o bună impresie asupra celorlalţi, să-mi protejez funcţia, timpii mei, propriul spaţiu. Sau merg la Domnul?»

Rămânând în registrul mişcării, al mersului către Isus, pontiful a evidenţiat că cei care-i aparţin lui Isus sunt mereu gata să-i iasă în întâmpinare, să meargă spre el, de la venirea pe lume, trecând apoi prin copilărie, prin adolescenţă şi continuând până la ieşirea din această lume.

Papa Francisc: «Azi, în timp ce ne rugăm pentru fraţii cardinali şi episcopi care au ieşit din această lume pentru a merge în întâmpinarea celui Înviat, nu putem uita ieşirea cea mai importantă şi cea mai dificilă, care să sens tuturor celorlalte ieşiri: ieşirea din noi înşine. Doar ieşind din noi înşine deschidem uşa care ne conduce la Domnul. Să cerem acest har: „Doamne, doresc să vin la tine, prin intermediul căilor şi al tovarăşilor de drum de fiecare zi. Ajută-mă să ies din mine însumi pentru a merge în întâmpinarea Ta, care eşti viaţa”»

Succesiv, inspirându-se din prima lectură a liturgiei, luată din Cartea a doua a Macabeilor, capitolul 12, pontiful s-a oprit asupra sentimentelor de îndurare care suscită recompense grandioase.

Papa Francisc: «Îndurarea faţă de ceilalţi deschide larg porţile eternităţii. Aplecarea asupra celor nevoiaşi pentru a-i sluji este anticamera raiului. Dacă – după cum aminteşte sfântul Paul – „iubirea nu va înceta niciodată” (1 Cor 13,8), înseamnă că tocmai aceasta este puntea care uneşte pământul cu cerul. Am putea, aşadar, să ne întrebăm dacă înaintăm pe acest pod: mă las mişcat de situaţia cuiva care este în nevoie? Sunt capabil să plâng pentru cel care suferă? Mă rog pentru cei la care nu se gândeşte nimeni? Ajut pe careva care nu este în măsură să-mi restituie? Aceasta nu înseamnă punerea în evidenţă, în mod provocator, a bunelor sentimente, nu este caritate măruntă; sunt chestiuni de viaţă, de înviere.»

În omilia Sfintei Liturghii celebrată luni, 4 noiembrie, în bazilica vaticană, întru pomenirea cardinalilor şi episcopilor decedaţi în decursul anului, papa Francisc a oferit şi o a treia reflecţie asupra învierii, luată din cartea Exerciţii spirituale, „în care sfântul Ignaţiu sugerează ca, înainte de a lua o decizie importantă, să ne imaginăm înaintea Domnului, la sfârşitul vieţii”.
Papa Francisc: «Acea înfăţişare [înaintea Domnului] nu poate fi amânată, este punctul de sosire pentru toţi. Atunci, orice alegere de viaţă înfruntată din acea perspectivă este bine orientată deoarece este mai aproape de înviere, ce reprezintă sensul şi scopul vieţii. După cum pornirea se calculează în funcţie de destinaţia finală; după cum semănatul se judecă după calitatea recoltei, tot astfel viaţa se evaluează bine pornind de la finalul ei, de la sfârşitul vieţii.

În încheierea omiliei, papa Francisc a revenit asupra unor întrebări pe care să ni le adresăm când ne examinăm conştiinţa, întrebări privitoare la sentimentele şi la gesturile de milostivire faţă de cei nevoiaşi; întrebări referitoare la modul de a lua decizii importante (implicându-l sau ignorându-l pe Dumnezeu). Pontiful ne-a îndemnat să lăsăm la o parte numeroasele voci ale lumii care ne fac să pierdem sensul existenţei şi să ne sintonizăm cu voinţa lui Isus, cel înviat şi viu.