Experienţa într-un spital din străinătate poate să fie traumatizantă pentru români. Deşi mulţi pacienţi preferă să se trateze peste hotare, de multe ori tratamentul de care au parte şi timpii lungi de aşteptare pentru a primi atenţie îi determină să îşi schimbe total părerea despre sistemul medical românesc.
Este şi cazul unei românce, Soare Miriam Eugenia, bolnavă de cancer pulmonar, care a ajuns la un spital din Hamburg. Tratamentul de care a avut parte la unitatea medicală au determinat-o pe femeie să posteze un mesaj tulburător pe pagina personală de Facebook:
„Sper ca pana la moarte sa nu mai ajung vreodata in Germania. Nu mai vreau nici limba sa o aud, nici calmul lor sa-l mai vad, vreau sa uit ca am trecut vreodata pe aici. Am stat de la ora 15,48 pana la 23,10, cu febra 39, la camera de garda , la urgenta unuia dintre cele mai mari spitale din Hamburg, rugandu-ma de ei sa-mi faca un antitermic intravenos. Si asta in conditiile in care am cancer pulmonar. Am zacut ca un caine cu perfuzia in vena pe holul spitalului.
* la camera de garda cand am ajuns eu, eram 4-5 persoane. ATAT.”
Postarea a fost distribuită de peste 1.000 de ori şi a adunat numeroase mesaje de la români care au avut parte de un tratament similar în alte ţări europene.
„Ieri m.am dus la urgențe în Nicosia, cu febră şi frisoane(mi.a fost teamă să nu fac iarăşi bronşită). La 9.30 am ajuns la urgențe. La 10.30 am fost înscrisă. Pe la ora 3 când mi sa mai ostoit febra, m.am dus la cam. de preselecție să întreb câte ” ore” mai am de aşteptat. Mi.au închis uşa în nas , şi atunci a început tărăboiul. Gardianul care era la doi paşi, imediat s.a sesizat. I.am „explicat” cu voce cât se poate de ridicată că.i dreptul meu să urlu. La urmă am adăugat şi un periaj verbal „da’nu.i bai ,stau încă 3 ore cu tine aici, că eşti băiat frumos” ca să nu mă lege. A prins figura. Încă s.a şi interesat cam cât mai am de aşteptat. Zice.”cel mult cam o oră”. După vreo două ore şi jumătate îl văd şi îl salut. Zâmbeşte , ” sorry ! Asta e!” şi iese din tură. Intre timp, eu şi alți vreo patruzeci de „veterani” ai durerii stăteam la taclale. Când s.a înoptat de.al binelea am bătut din nou la uşa camerei de gardă. Deschid singură, şi le zic”să sun acasă să.mi aducă pijamalele” . O asistentă mai tânără râde , mâ.ntreabă cum mă cheamă, se uită pe liste, vede ora l.a care am fost înscrisă şi.mi zice „…şi n.ai plecat acasă?” Îi răspund „a fost un experiment social”😉 😅 Zâmbeşte din nou, îmi dă nenorocita de hârțoagă pt care aşteptam de dimineață şi întru la consult. De la 9.30 dimineață , până la 7 seara.
Sper să nu mai fie nevoie să ajung pe acolo. Însă „just in case” sun la salvare. Salvările au prioritate!”, a scris Maria Sdrobis.
– Servicii de creare site web
