In comunitatile mici oamenii se cunosc intre ei. Se ajuta atunci cand e nevoie de sprijin si, cel mai important, se saluta atunci cand se intalnesc. Este, intr-un fel, o prelungire a acelei intinderi de mana din perioada romana cand se spunea „Servus” pentru a arata ca esti sluga celui pe care il intalnesti.
A venit perioada industrializarii fortate din vremea comunismului ce tindea sa treaca la socialismul multilateral dezvoltat. Cei din comunitatile mici au fost mutati, in mare parte, in orase construite peste noapte. Oamenii nu aveau conditii normale de viata dar li se vindea iluzia unei vieti fara griji. Apa curgea din perete, nu trebuia scoasa de la fantana, scapau de noroiul de la sat si isi curatau pantofii de noroiul din cartierele nou construite.
Peste toate astea venea insa degringolada din sufletul lor. Se pomeneau ca nu sunt nici tarani, pentru ca renuntasera, dintr-un motiv sau altul la statutul lor de sateni, dar nici oraseni. Nu aveau cultura necesara, nu aveau obiceiurile filfizonilor de pe bulevarde si din cafenele, pluteau intre doua lumi, simtind ca apartin fiecareia dar tanjind dupa cealalta. Nu de putine ori taranii ajunsi oraseni erau luati peste picior din ambele parti. Unii le spuneau ca ar fi bine sa isi lase opincile la bariera, iar cei din satul de care abia se despartisera ii intrebau cum se descurca cu lapte de la vaca sindicatului.
Cam acelasi lucru, cred eu, s-a intamplat pe masura ce a prins cheag globalizarea.
Vechile imperii au adus, pentru satisfacerea curiozitatii sau pentru a-si completa numarul de servitori, oameni din toate tarile pe care le ocupau. Cei care isi castigau un statut in tarile in care ajunsesera isi chemau apoi rudele, prietenii. Profitau si de indulcirea legilor anti-emigratie, pe fondul unei nevoi de improspatare a vietii economice dar si de aducere a creierelor deja educate.
Oricum, ca un analist banal al situatiei mondiale, ma gandesc ca acei oameni plecati din lumea lor nu se simteau chiar bine in momentul in care ajungeau intr-o lume ce le era straina. Aveau cativa prieteni si speranta ca o vor duce mai bine ca in tara din care tocmai plecasera. Simteau ca apartin unei lumi, erau constienti ca se muta in alta dar sperau. Totusi, ca ceva din sufletul lor va ramane intact.
S-au pomenit ca nu se uita nimeni la ce vor ei. Traiau intr-o lume in care se intalneau mentalitati, culturi, religii diferite. Un nepot de-al meu, plecat in 1998 in America, mi-a spus ca primul lucru pe care l-a invatat acolo e ca nu schimba el sau altul Statele Unite. „Ori ma adaptez, ori plec”, si-a spus el, atunci. Si e tot acolo…
Sarim la alt mod de a vedea lucrurile. Poate ca unii musulmani, crestini, budisti, sintoisti, neo-paganisti sau zoroastrianisti (recunosc ca m-am uitat pe Wikipedia pentru a afla cultele astea) nu s-au simtit chiar in largul lor cand au ajuns, minoritari, in comunitati care gandeau altfel. Poate ca si lor li s-a spus ca ar fi bine sa plece de unde au venit iar acolo de unde venisera li se spunea sa se intoarca in lumea la care visau.
In acest timp, ei, cei care nu se adaptau niciunei lumi, erau posibil subiect de presa.
Vrem, nu vrem, asta este presa, taxeaza tot ce nu se incadreaza in normele unei vieti bine stabilite. Ziaristii nu ii lauda pe cei care respecta traseul bine jalonat si ii tintesc pe cei care lovesc jaloanele, care au puterea si nebunia de a merge razna. Daca reusesc sa loveasca la modul gingas acele jaloane ei pot deveni, si cu ajutorul presei, artisti de talie inalta, daca o fac la modul brutal o sa ajunga infractori.
Presa este, indiferent cat am blama-o, cea care ne semnaleaza daca apare un artist sau un infractor la orizont. Are mijloacele ei, unul dintre ele fiind chiar exagerarea. Ca un individ care am facut umor ani la rand si am satirizat aspecte din viata mea si a celor de langa mine, pot sa spun ca un mod de a obtine zambetul celor care urmaresc actul artistic este exagerarea. Degeaba spui, de exemplu, ca sotia ta a fost fata mare in noaptea nuntii, pentru ca nimeni nu va rade. Vor rade cand vei spune ca a fost exagerat de mare… Este doar un exemplu.
Am cunoscut de-a lungul timpului multi epigramisti. Nu am avut tangenta cu niciunul dintre cei de la Charlie Hebdo, dar am stat multa vreme pe langa Stefan Popa Popa’S si, prin intermediul caricaturistului timisorean, i-am cunoscut pe Mihai Stanescu, Mihai Panzariu PIM, Sorin Postolache (Dumnezeu sa il ierte!), Aurelian Iulius Suta-SAI, Leonte Nastase, Catalin Mihalache si multi altii. Multi altii printre care trebuie musai pomenit Plantu, caricaturist la Paris Match atunci cand a venit la Timisoara, la deschiderea unei galerii de caricatura. I-am spus ca sunt inginer minier, mi-a aratat multe caricaturi pe care le facuse in legatura cu debarcarea minerilor in Bucuresti in 1990. I-am spus ca si eu am fost printre minerii care au plecat spre Bucuresti din Valea Jiului, am vazut ca multe dintre desenele lui, care ma faceau sa rad, sunt exagerate, dar am stat cu el la sprit si am recunoscut calitatea actului artistic.
Caricatura este, conform dexonline.ro, „reprezentare, mai ales cu mijloacele graficii, a unei persoane sau a unei situatii prin exagerarea unor trasaturi, indeosebi negative, cu o intentie satirica sau umoristica”.
Am facut oameni sa rada prin exagerarea unor defecte, foarte rar cele fizice. Asa ca va intreb pe voi, cei care riscati si va plasati in vizorul nostru, atunci cand candidati, de ce nu ne lasati sa radem de voi? De ce procedati ca si teroristii care au atacat hebdomadarul francez? Noi radem de defectele voastre, voi ne omorati. Nu va trebuie Kalashnikov, aveti alte arme…
Sursa: Ioan Buda Tetu
– Servicii de creare site web
