Omilia Papei Francisc la Epifania Domnului

Ca o stea care răsare (cf. Num 24,17), Isus vine ca să ilumineze toate popoarele şi să lumineze nopţile umanităţii. Cu magii, ridicând privirea spre cer, şi noi ne întrebăm astăzi: „Unde este cel care s-a născut?” (Mt 22,2). Şi anume, care este locul în care îl putem găsi şi întâlni pe Domnul nostru?

Din experienţa magilor, înţelegem că primul „loc” în care lui îi place să fie căutat este neliniştea întrebărilor. Aventura fascinantă a acestor înţelepţi din Orient ne învaţă că credinţa nu se naşte din meritele noastre sau din raţionamente teoretice, ci este dar al lui Dumnezeu. Harul său ne ajută să ne trezim din apatie şi să facem spaţiu la întrebările importante ale vieţii, întrebări care ne fac să ieşim din prezumţia că suntem în ordine şi ne deschid la ceea ce ne depăşeşte. În magi la început este acest lucru: neliniştea celui care se întreabă. Locuiţi de o dureroasă nostalgie de infinit, ei scrutează cerul şi se lasă uimiţi de strălucirea unei stele, reprezentând astfel tensiunea spre transcendentul care animă drumul civilizaţiilor şi căutarea neîncetată a inimii noastre. De fapt, acea stea lasă în inima lor chiar o întrebare: Unde este cel care s-a născut?

Fraţilor şi surorilor, drumul credinţei începe atunci când, cu harul lui Dumnezeu, facem spaţiu neliniştii care ne ţine treji; când ne lăsăm interogaţi, când nu ne mulţumim cu liniştea obişnuinţelor noastre, ci intrăm în joc în provocările de fiecare zi; când încetăm să ne păstrăm într-un spaţiu neutru şi decidem să locuim în spaţiile incomode ale vieţii, făcute din relaţiile cu alţii, din surprize, din neprevăzute, din proiecte de dus înainte, din vise de realizat, din frici de înfruntat, din suferinţe care sapă în trup. În aceste momente se ridică din inima noastră acele întrebări care nu pot fi suprimate, care ne deschid la căutarea lui Dumnezeu: Unde este pentru mine fericirea? Unde este viaţa deplină la care aspir? Unde este acea iubire care nu trece, care nu apune, care nu se frânge nici măcar în faţa fragilităţilor, a falimentelor şi a trădărilor? Care sunt oportunităţile ascunse în crizele mele şi suferinţele mele?

Dar se întâmplă că în fiecare zi climatul pe care-l respirăm oferă „tranchilizante ale sufletului”, surogate pentru a seda, pentru a seda neliniştea noastră şi a stinge aceste întrebări: de la produsele consumismului la seducţiile plăcerii, de la dezbaterile spectaculoase până la idolatria bunăstării; totul pare să ne spună: nu te gândi prea mult, lasă-te, bucură-te de viaţă! Adesea încercăm să aranjăm inima în seiful comodităţii – să aranjăm inima în seiful comodităţii -, dar dacă magii ar fi făcut aşa, nu l-ar fi întâlnit niciodată pe Domnul. A seda inima, a seda sufletul pentru ca să nu mai fie nelinişte: acesta este pericolul. În schimb, Dumnezeu locuieşte în întrebările noastre neliniştite; în ele noi „îl căutăm aşa cum noaptea caută zorile… El este în tăcerea care ne tulbură în faţa morţii şi a sfârşitului oricărei măreţii umane; el este în nevoia de dreptate şi de iubire pe care o purtăm înăuntrul nostru; el este misterul sfânt care vine în întâmpinarea nostalgiei de totalmente celălalt, nostalgie de dreptate perfectă şi consumată, de reconciliere, de pace” (C.M. Martini, Incontro al Signore Risorto. Il cuore della spirito cristiano (În întâmpinarea Domnului Înviat. Inima spiritului creştin], Cinisello Balsamo, 2012, 66). Aşadar, acesta este primul loc: neliniştea întrebărilor. Să nu ne fie frică să intrăm în această nelinişte a întrebărilor: sunt tocmai drumurile care ne duc la Isus.

Al doilea loc în care-l putem întâlni pe Domnul este riscul drumului. Întrebările, şi cele spirituale, pot, de fapt, să inducă frustrări şi dezamăgiri dacă nu ne pun în mişcare, dacă nu orientează mişcarea noastră interioară spre faţa lui Dumnezeu şi frumuseţea Cuvântului său. Peregrinarea magilor, „pelerinajul lor exterior – a spus Benedict al XVI-lea – era exprimare a faptului de a fi pe cale în interior, a pelerinajului interior al inimii lor” (Omilie pentru Epifanie, 6 ianuarie 2013). De fapt, magii nu se opresc să privească cerul şi să contemple lumina stelei, ci se aventurează într-o călătorie riscantă care nu prevede cu anticipaţie drumuri sigure şi hărţi definite. Vor să descopere cine este Regele iudeilor, unde s-a născut, unde îl pot găsi. Pentru această îl întreabă pe Irod, care la rândul său îi convocă pe conducătorii poporului şi pe cărturarii care interoghează Scripturile. Magii sunt pe cale: cea mai mare parte a verbelor care descriu acţiunile lor sunt verbe de mişcare.

Aşa este şi pentru credinţa noastră: fără un drum continuu şi un dialog constant cu Domnul, fără ascultarea cuvântului, fără perseverenţă, nu putem să creştem. Nu este suficientă câteva idei despre Dumnezeu şi câteva rugăciuni care liniştesc conştiinţa; trebuie să devenim discipoli care-l urmează pe Isus şi Evanghelia sa, să vorbim cu el despre toate în rugăciune, să-l căutăm în situaţiile zilnice şi pe faţa fraţilor. De la Abraham care a pornit în călătorie spre o ţară necunoscută până la magii care merg în urma stelei, credinţa este un drum, credinţa este un pelerinaj, credinţa este o istorie de porniri şi de reporniri. Să nu uităm asta niciodată: credinţa este un drum, un pelerinaj, o istorie de porniri şi reporniri. Să ne amintim asta: credinţa nu creşte dacă rămâne statică; nu putem s-o închidem în vreo devoţiune personală sau s-o izolăm între zidurile bisericilor, ci trebuie s-o ducem afară, s-o trăim în drum constant spre Dumnezeu şi spre fraţi. Să ne întrebăm astăzi: merg spre Domnul vieţii, pentru ca să devină Domnul vieţii mele? Isuse, cine eşti pentru mine? Unde mă chemi să merg, ce anume ceri de la viaţa mea? Ce alegeri mă inviţi să fac pentru ceilalţi?

În sfârşit, după neliniştea întrebărilor şi riscul drumului, al treilea loc în care îl întâlnim pe Domnul este uimirea adoraţiei. La sfârşitul unul parcurs lung şi al unei căutări obositoare, magii au intrat în casă, „au văzut copilul cu Maria, mama lui. Apoi, căzând la pământ, l-au adorat” (v. 11). Acesta este punctul decisiv: neliniştile noastre, întrebările noastre, drumurile spirituale şi practicile credinţei trebuie să conveargă în adorarea Domnului. Acolo găsesc centrul lor originar pentru că totul se naşte de acolo, pentru că Domnul este cel care trezeşte în noi simţirea, acţiunea şi lucrarea. Totul se naşte şi totul culmină acolo, pentru că scopul oricărui lucru nu este să ajungă la o ţintă personală şi să primească glorie pentru ei înşişi, ci de a-l întâlni pe Dumnezeu şi de a se lăsa îmbrăţişaţi de iubirea sa, care dă fundament speranţei noastre, care ne eliberează de rău, care ne deschide la iubirea faţă de ceilalţi, care ne face persoane capabile să construim o lume mai dreaptă şi mai fraternă. Nu foloseşte la nimic să ne activăm din punct de vedere pastoral dacă nu-l punem pe Isus în centru, adorându-l. Uimirea adoraţiei. Acolo învăţăm să stăm în faţa lui Dumnezeu nu atât pentru a cere sau a face ceva, ci numai pentru a rămâne în tăcere şi a ne abandona iubirii sale, pentru a ne lăsa prinşi şi regeneraţi de milostivirea sa. Şi noi ne rugăm de atâtea ori, cerem lucruri, reflectăm… dar, de obicei, ne lipseşte rugăciunea de adoraţie. Am pierdut simţul de a adora, pentru că am pierdut neliniştea întrebărilor şi am pierdut curajul de a merge înainte în riscurile drumului. Astăzi Domnul ne invită să facem ca magii: ca magii, să ne prosternăm, să capitulăm în faţa lui Dumnezeu în uimirea adoraţiei. Să-l adorăm pe Dumnezeu şi nu eul nostru; să-l adorăm pe Dumnezeu şi nu pe idolii falşi care ne seduc cu fascinaţia prestigiului şi a puterii, cu fascinaţia ştirilor false; să-l adorăm pe Dumnezeu pentru a nu ne înclina în faţa lucrurilor care trec şi a logicilor seducătoare dar goale ale răului.

Fraţilor, surorilor, să deschidem inima la nelinişte, să cerem curajul pentru a merge înainte pe drum şi să ajungem în adoraţie! Să nu ne fie frică, este parcursul magilor, este parcursul tuturor sfinţilor din istorie: a primi neliniştile, a porni la drum şi a adora. Fraţilor şi surorilor, să nu lăsăm să se stingă în noi neliniştea întrebărilor; să nu oprim drumul nostru cedând în faţa apatiei sau a comodităţii; şi, întâlnindu-l pe Domnul, să ne oprim în faţa uimirii adoraţiei. Atunci vom descoperi că o lumină iluminează şi nopţile cele mai întunecate: este Isus, este steaua strălucitoare a dimineţii, soarele dreptăţii, strălucirea milostivă a lui Dumnezeu, care iubeşte pe fiecare om şi pe fiecare popor de pe pământ.