Actualitate Invatamant

O învăţătoare explică: “Suntem nişte profesori traumatizanți. Țipăm şi speriem până şi internetul cu țipetele noastre”

Mara Luana Rauca, o învăţătoare din Bucureşti a explicat motivele care îl determină pe un dascăl să ridice tonul în faţa elevilor. Potrivit învăţătoarei care are vechime “în câmpul muncii”, “Un profesor care țipă nu este profesor, ci tiran”.

“De ce țipă profesorul?
Multe persoane se arată intrigate de faptul că profesorii țipă. Ăştia nu au voie să facă acest lucru. Le este interzis prin ordinea firească a lucrurilor. Un profesor care țipă nu este profesor, ci tiran, adică o ființă care se hrăneşte cu spaima elevilor săi inocenți. Pe vremea mea ființele astea rele se numeau zmei şi era oarece spaimă în sufletul meu când îmi imaginam cum ar fi dacă m-aş întâlni cu unul. De întâlnit nu m-am întâlnit, însă viața mi-a hărăzit alți monştri pe care a trebuit să-i înfrunt. Şi nu, nu erau profesori. Erau din altă specie.
Să revenim la motivele pentru care profesorii țipă. Ei țipă pentru că:
1. Este atât de multă gălăgie în clasă încât nu li se mai aude explicația. Tonul creşte proporțional cu vacarmul provocat de elevii dezinteresați. Nu întotdeauna maimuțăreala profesorului este de ajutor şi sincer mi se pare o prostie să mă transform într-un clovn în fața copiilor la fiecare oră pentru a le capta atenția. Captarea atenției se poate face şi prin alte metode mult mai pedagogice, dar care nu au priză la orice public. Unii vin la şcoală doar pentru socializare şi atunci profesorul țipă…ca să se facă auzit.
2. Elevii ar trebui să vină la şcoală ca să învețe şi să-şi însuşească nişte cunoştințe. Unii chiar pentru asta vin. Cu ceilalți e problema. Deranjează. Cum? Să vă dau un exemplu. Citesc povestea “Fata babei şi fata moşneagului”, o poveste plină de învățăminte şi foarte frumoasă. Elevul X din prima bancă scapă în mai multe rânduri sticla goală şi pixurile din penar. În prima jumătate povestea era pe ritm…ba sticla, ba un pix, ba altul.
Elevul Y iese din bancă să-i explice nu ştiu ce elevului Z. Între timp urechile îmi țiuiau de la zgomotul produs intenționat de elevul X. Nervii mei sunt întinşi la maxim. Fac o pauză şi ridic tonul la el (dacă preferați puteți spune că am țipat). S-a făcut linişte la banca lui, iar povestea s-a scurs frumos şi fără acompaniament de obiecte căzute “accidental”. Apoi ne-am jucat şi am comparat faptele celor două fete din poveste. Singura traumatizată vă garantez că am fost eu cu nervii puşi pe bigudiuri pentru o amărâtă de poveste.
3. Le spui parcă la nesfârşit în toate modurile blânde să fie atenți la sarcinile pe care le dai în timpul orei. Uneori am senzația că sunt bleagă de blândă ce sunt. Le explic cum trebuie să scrie, să nu depăşească, să nu se grăbească, să citească cu atenție şi de mai multe ori. Degeaba cu unii. Elevul Y care este un copil extrem de isteț nu este însă înzestrat cu pic de răbdare. El este mereu pe repede înainte. Am alții care sunt pe slow moțion. Nici cu ei nu e chiar bine. Aşadar elevul Y se grăbeşte şi vocea mea suavă se scurge efectiv pe lângă urechile lui. Nu aude niciodată ce spun şi decide să lucreze tot de la el putere, bineînțeles nerespectând cerința. Oră de oră…Batman. Ai răbdare o oră, o zi, o săptămână, o lună, dar la un moment dat rămâi fără, când vezi că i-ai înroşit caietul. Nu v-am spus că scrie şi foarte repede. E un fel de Făt-Frumos al scrisului. Scrie in 5 minute cât alții într-o oră. N-am timp să-i explic lui Gicuță ceva că el vine fluturand victorios caietul mândru tare de opera sa. Şi atunci iese țipătul. Țip la caiet, nu la copil. Țip la neputința mea.
4. Am în clasă elevul care niciodată nu ştie ce are de făcut, unde să deschidă cartea, ce să transcrie, cât să transcrie, cu ce să scrie, stilou sau pix verde, dacă lucrează singur sau cu toată clasa. Frate, ai răbdare şi îi răspunzi la fiecare nedumerire! Până când nu mai poți. Păi tu cui i-ai explicat ce carte şi la ce pagină să deschidă, cui i-ai spus clar şi răspicat ce sarcina are de rezolvat, cui? Florilor de pe pervaz? Toți au înțeles, doar el veşnic nu. Este un adevărat ritual al lui zilnic. Oră de oră îmi testează nervii şi a descoperit că s-au subțiat. Ultima dată i-am recomandat să-şi chinuie colega de bancă cu nedumeririle lui…ca să nu mai țip. Tot pe mine mă întreabă. Îi place să mă tortureze. Îmi e tare drag aşa cu felul lui nevinovat de terorist de a mă sâcâi cu neatenția lui.
5. Nu au stilou, nu au cerneală, nu au adus caietele de teme pe catedră la verificat, nu au făcut pipi şi nu şi-au umplut sticlele în pauză. Să vezi aşa cum vrei tu să începi ora cu un elan parcă de la Dumnezeu şi 3, 4, 5 se trezesc să ceară la toaletă. 10 minute au uitat să facă pipi. Au uitat! Acum şi-au amintit! Şi tu simți ceva. O fi vreun AVC? Şi deschizi gura foarte calm, dar țipi.
6. Din nou cu veselie şi poftă de muncă te strofoci să începi o lecție foarte atractivă la care ai muncit jumătate de noapte. Ai făcut tot felul de planşe, jetoane, fişe. Îți pică ochii-n gură, dar ce contează? Este pentru copii. Elanul tău scade brusc când încep pe rând să se vaite de stilou, de burtă, de colegul de pe al treilea rând, banca a doua de la geam. De Zen-ul tău s-a ales praful. Țipi.
7. Ai oră liberă şi speri să îți relaxezi creierii cât timp ei sunt la ora de sport. Conştiința însă te îndeamnă să te duci până în clasă ca să mai iei ceva de lucru, niscaiva caiete de corectat, nişte hârtie creponată, mă rog. Uşa larg deschisă. Îi boscorodeşti în gând că iar au plecat şi nu au tras bolovanul la peşteră. Deodată vezi ceva care îți captează toate simțurile. Al 6-lea era dintâiul. Ceva se mişca sub prima bancă. Văd o mânecă neagră scormonind de zor. Realizez că aia nu e mâna femeii de serviciu. Ca de obicei intuiția mea nu a dat greş. Era un puşti de la clasele 5-8 care era în plin exercițiu al funcțiunii. Voia să-i şterpelească pistolul de jucărie al unui elev. Credeți-mă că nu l-am îmbrățişat şi nici mângâiat pe cap. Am țipat.
8. Impertinența unor elevi care te tratează sfidător doar pentru că au auzit ei că au drepturi, iar profesorii doar obligații față de ei nu are cum să te țină în permanență cu chi-ul neprihănit. Eşti şi tu om pe lângă faptul că eşti bonă. Până şi sclavii aveau nervii lor. Şi atunci mai țipăm.
9. În momentele în care se bat, înjură şi scuipă e cel mai interesant. Atunci să vedeți ce frumos le şade. Regnul animal ar fi invidios pe protagonişti. Eu nu. Şi atunci țip. Că de vorbit calm mi s-a acrit. Vorbesc degeaba. La ei nu funcționează procedeul acesta. La mine intreaga aură e ofilită.
10. Telefoanele şi wi-fi-ul
Mvaaai, este o adevărată delectare să le ții predici de 10 ori pe zi ca să nu mai stea cu ochii lipiți de ele. Tu vorbeşti, tu auzi. Ei au alte preocupări. Facebook, Instagram, You tube. Tu eşti un profesor demodat şi ofticat pe ei. A 11 oară țipi. Poate aşa te aud şi le scapă din mâini. Nu-i nimic, mâine vin cu altele luate în rate de părinții lor iubitori.
Le explicăm de 1000000 de ori ce au de făcut şi ei tot ne întreabă când, cum şi de ce aşa şi nu aşa.
Suntem nişte profesori traumatizanți. Țipăm şi speriem până şi internetul cu țipetele noastre. Cu asta am rămas. Ah, şi cu mângâiatul pe cap după fiecare tâmpenie! O să-i mângâi mai des. Nu mai țip că tot eu fac laringită. Ei sunt zen. 😊”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *