Mi-e teamă de aceeași pânză groasă de praf care se așază peste speranțe, de aceleași voci ridicate care urlă salvarea și aduc tăcerea, de același drum care duce nicăieri, dar e asfaltat proaspăt, la fiecare patru ani.
Mi-e teamă, pentru că am mai văzut filmul acesta, cu început promițător și final anost, jucat de figuranți care au visat la glorie și au rămas captivi în propria mediocritate.
Și totuși, de data asta e altfel. De data asta, parcă nu ne mai prefacem că suntem nedumeriți. Știm exact pe cine am ales. Și eu, ca mulți alții, am văzut cu ochii mei: prieteni, cunoscuți, oameni de bună-credință, l-au votat pe George Simion. Și nu cu regret, ci cu speranță. Cu certitudine, cu înverșunare chiar.
Aceasta e dorința țării. Dar oare de ce s-a ajuns aici? Pentru că poate țara asta n-a funcționat cum trebuie. Poate pentru că prea mulți dintre cei care au condus au vorbit o limbă străină – limba indiferenței, a promisiunilor uitate, a zâmbetului fals. Și totuși, privind înapoi, nu pot să nu recunosc: în ultimii 10 ani, România s-a schimbat. Drumurile s-au legat. Satele au prins semnal. Spitalele au început, timid, să respire. Școlile s-au umplut de table inteligente, chiar dacă uneori, învățământul a rămas prost.
Poate că nu ne-am dat seama cât de departe am ajuns tocmai pentru că n-am fost atenți sau necunoscători. Sau poate am uitat să fim recunoscători. Și atunci avem nevoie de un restart. O scuturare. O lovitură de ceasornic care nu mai ținea timpul corect. Dar un restart, ca să funcționeze, are nevoie de cineva care știe ce face cu sistemul.
Ce mă doare e că prea mulți vorbesc despre România din avion, din autocare. Din benzinării de pe autostrăzile altora. Dar țara nu e o poză de concediu, nici o poveste de seară la terasă. Țara e oboseala de luni dimineață, e bonul fiscal de la pâine, e factura la gaze, e bătrâna din piață care nu mai are cui vinde. Sunt firmele mici și mijlocii care se vor închide. Sunt bunicii noștri care își vor aștepta pensia…
Poți să înțelegi România doar dacă o trăiești cu toate anotimpurile ei. Cu iernile grele și verile prea fierbinți. Cu alegerile, cu dezamăgirile și cu zâmbetul acela rar, dar sincer, când chiar se întâmplă ceva bun. Și o trăiești și în satul natal, dar și la „județ”, confruntându-te cu probleme, văzând cu se implementează soluții, dar și căutând un drum propriu mai bun, nu așteptând doar ca țara să-ți ofere.
Vin vremuri grele. Vremuri tulburi, în care zgomotul va fi confundat cu adevărul, iar informația va deveni monedă de schimb. Iar cei care vor avea acces la această monedă vor fi poate cei mai puțin pregătiți pentru putere.
I-am votat, masiv, pe cei despre care știm prea puțin.
Le-am dat cheile casei, fără să ne uităm prea bine la acte.
Și acum ne pregătim să trăim în casa asta, așa cum va fi ea renovată. Sau dărâmată. Ori poate fără apă!
La final vreau doar să vă transmit gânduri bune și putere de a merge mai departe, indiferent de drumul pe care mergeți!
Andrei BUDA
– Servicii de creare site web
