Dragi frați și surori!
Sărbătorim cea de-a XXXIII-a Zi Mondială a Bolnavului în Anul Jubiliar 2025, în care Biserica ne invită să devenim ”pelerini ai speranței”. În aceasta, suntem însoțiți de Cuvântul lui Dumnezeu care, prin Sfântul Paul, ne transmite un mesaj de mare încurajare: ”Speranța nu înșală” (Rom 5,5), ba chiar ne face puternici în necazuri.
Acestea sunt expresii mângâietoare, dar pot ridica unele întrebări, mai ales în cazul celor care suferă. De exemplu: cum rămânem puternici atunci când suntem afectați în trup de boli grave, care generează invaliditate și, care, necesită poate un tratament ale cărui costuri sunt peste posibilitățile noastre? Cum facem acest lucru atunci când, pe lângă propria noastră suferință, o vedem pe cea a celor care ne iubesc și care, deși ne sunt aproape, se simt neputincioși în a ne ajuta? În toate aceste circumstanțe, simțim nevoia unui sprijin mai mare decât noi înșine: avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, al harului Său, al Providenței Sale, al acelei forțe care este darul Duhului Său (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1808).
Așadar, să ne oprim pentru o clipă și să reflectăm asupra prezenței lui Dumnezeu care este aproape de cei aflați în suferință, fiind caracterizată de trei aspecte: întâlnirea, darul și împărtășirea.
1. Întâlnirea. Atunci când îi trimite pe cei șaptezei și doi de ucenici în misiune (cf. Lc 10, 1-9), Isus îi îndeamnă să le spună bolnavilor: ”S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu!” (v. 9). El le cere, așadar, să îi ajute să înțeleagă, chiar și în infirmitate, oricât ar fi de dureroasă și greu de înțeles, că este o ocazie de a-L întâlni pe Domnul. În timpul bolii, dacă pe de o parte simțim toată fragilitatea noastră ca ființe – fizică, psihologică și spirituală – pe de altă parte, experimentăm apropierea și compasiunea lui Dumnezeu, care în Isus a împărtășit suferința noastră. El nu ne abandonează și, adesea, ne surprinde cu darul unei tenacități pe care nu am fi crezut niciodată că o avem și pe care, singuri, nu am fi găsit-o niciodată.
Boala devine, așadar, ocazia unei întâlniri care ne schimbă, prin care descoperim o stâncă de nezdruncinat, în care aflăm că ne putem ancora pentru a face față furtunilor vieții: o experiență care, chiar și în sacrificiu, ne face mai puternici, pentru că suntem conștienți că nu suntem singuri. De aceea, se spune că durerea aduce întotdeauna cu sine un mister al mântuirii, pentru că ne face să simțim aproape și reală consolarea care vine de la Dumnezeu, până la a ”cunoaște plinătatea Evangheliei cu toate promisiunile și viața ei” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Discurs către tineri, New Orleans, 12 septembrie 1987).
2. Această realitate ne conduce la al doilea punct de reflecție: darul. În momentele de suferință ne dăm seama mai mult ca niciodată că orice speranță vine de la Domnul și că, prin urmare, este în primul rând un dar pe care trebuie să-l primim și să-l cultivăm, rămânând ”fideli fidelității lui Dumnezeu”, potrivit frumoasei expresii a Madeleinei Delbrêl (cf. La speranza è una luce nella notte [Speranța este o lumină în noapte – tr.n.], Vatican 2024, Prefață).
De altfel, numai în învierea lui Cristos își găsește locul în orizontul infinit al veșniciei orice destin al nostru. Doar din Paștele său provine certitudinea că nimic, ”nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8, 38-39). Și, din această ”mare speranță” vine orice altă licărire de lumină cu ajutorul căreia putem depăși încercările și obstacolele vieții (cf. Benedict XVI, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 27.31). Mai mult decât atât, Cel Înviat merge împreună cu noi, devenind însoțitorul nostru de călătorie, cum a făcut cu ucenicii la Emaus (cf. Lc 24,13-53). La fel ca și ei, îi putem împărtăși nedumeririle, grijile și dezamăgirile noastre, putem asculta Cuvântul Său care ne luminează și ne aprinde inima și îl putem recunoaște prezent la frângerea Pâinii, pentru a primi din rămânerea Sa cu noi, deși în limitele prezentului, acel ”dincolo” care, devenind apropiat, ne redă curajul și încrederea.
3. Ajungem astfel la cel de-al treilea aspect, împărtășirea. Locurile în care este suferință sunt adesea locuri de împărtășire, în care ne îmbogățim unii pe alții. De câte ori, la căpătâiul unei persoane bolnave, învățăm să sperăm! De câte ori, fiind aproape de cei care suferă, învățăm să credem! De câte ori, aplecându-ne asupra celor în nevoie, descoperim iubirea! Realizăm, așadar, că suntem ”îngeri” ai speranței, mesageri ai lui Dumnezeu, unii pentru alții, toți împreună: bolnavi, medici, asistenți medicali, membri ai familiei, prieteni, preoți, călugări și călugărițe; oriunde ne-am afla: în familii, ambulatorii, case de îngrijire, spitale și clinici.
Este important să fim capabili să înțelegem frumusețea și semnificația acestor întâlniri de har și, să învățăm să le scriem în suflet, pentru a nu le uita: să păstrăm în inimă zâmbetul blând al unui lucrător medical, privirea recunoscătoare și încrezătoare a unui pacient, chipul înțelegător și grijuliu al unui medic sau al unui voluntar, chipul plin de așteptare și nerăbdare al unui soț, al unui copil, al unui nepot sau al unui prieten drag. Toate acestea sunt lumini de prețuit care, chiar și în întunericul încercării, nu numai că dau putere, dar ne învață adevăratul gust al vieții, în iubire și apropiere (cf. Lc 10,25-37).
Dragi bolnavi, dragi frați și surori care aveți grijă de cei care suferă, în acest Jubileu aveți un rol special mai mult ca oricând. A merge împreună este un semn pentru toți, ”un imn al demnității umane, un cântec al speranței” (Bula de indicțiune a Jubileului, Spes non confundit, n. 11), a cărui voce depășește cu mult încăperile și paturile locurilor de îngrijire în care vă aflați, stimulând și încurajând în caritate ”corul întregii societăți” (ibid.), într-o armonie uneori greu de realizat, dar tocmai de aceea foarte dulce și puternică, capabilă să aducă lumină și căldură acolo unde este mai mare nevoie.
Întreaga Biserică vă mulțumește pentru aceasta! La fel fac și eu și mă rog pentru voi, încredințându-vă Mariei, tămăduitoarea bolnavilor, prin cuvintele cu care atâția frați și surori s-au adresat ei în nevoie:
«Sub ocrotirea ta alergăm Sfântă Născătoare de Dumnezeu, nu ne disprețui în nevoile noastre, ci ne mântuiește pururea de toate primejdiile, Fecioară slăvită și binecuvântată».
Vă binecuvântez, împreună cu familiile voastre și cu cei dragi, și vă rog să nu uitați să vă rugați pentru mine.
Roma, de la ”Sfântul Ioan din Lateran”, 14 ianuarie 2025
Francisc
Sursa: www.vaticannews.va
– Servicii de creare site web
