Floriile, o zi a bucuriei care ascunde începutul unei mari dureri

În zilele acelea, Ierusalimul era plin cu oameni veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Răsuna cetatea de zvonurile privitoare la Marele Proroc şi făcător de minuni din Nazaret, ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele sale minuni: învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt, şi aştepta sosirea Lui, şi se pregătea să Il întâmpine sărbătoreşte.
Hristos se arată în Ierusalim cu o înfăţişare sărăcăcioasă şi smerită. Împărăţia Lui nu este din această lume şi slava Lui trebuia să fie de alt fel, mai presus de lume, dumnezeiască. Se descoperă acum poporului israelit ca Mesia smerit şi pătimitor, liniştit şi blând, „Care trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila (fitil de lumânare) ce fumegă nu o va stinge” (Isaia 42, 3).
Este o zi a luminii blânde și a bucuriei care ascunde, în adânc, începutul unei mari dureri. Duminica Floriilor nu este o sărbătoare oarecare, ci o trecere de la entuziasmul mulțimii la tăcerea Golgotei, de la ramuri verzi la Cruce.
În această zi, Iisus Hristos intră în Ierusalim nu ca un împărat al lumii, ci ca un Împărat al smereniei. Nu pe cal de luptă, ci pe mânzul asinei, împlinind profeția și răsturnând așteptările omenești.
Mulțimile Îl întâmpină cu ramuri de finic și cu strigăte de biruință: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului!”
Și totuși, în acea bucurie se ascunde o neliniște. Aceleași glasuri care astăzi binecuvântează vor striga curând: „Răstignește-L!” Omul rămâne schimbător, dar iubirea Lui rămâne statornică.
Floriile sunt sărbătoarea întâlnirii dintre dorința omului de salvare și jertfa lui Dumnezeu pentru lume. Este clipa în care fiecare dintre noi ține în mână o ramură, nu doar de salcie, ci de speranță.
O aducem în biserică, o sfințim, o păstrăm ca pe un semn că, dincolo de suferință, există Înviere.
Această zi ne întreabă în taină: Cum Îl întâmpinăm noi pe Hristos? Cu entuziasm trecător sau cu inimă statornică?
Floriile nu sunt doar amintirea unei intrări în cetate, ci chemarea unei intrări în suflet. Dacă Îi deschidem, nu va veni cu slavă zgomotoasă, ci cu pace.
Și, poate, în liniștea inimii, vom auzi din nou acel „Osana”, nu rostit de mulțimi, ci născut din credință.