Salonul Artelor din cadrul Bibliotecii Judetene Petre Dulfu Baia Mare a gazduit vernisajul unei expozitii de fotografii, chiar imediat dupa prezentarea acestora in cadrul Fotoetnografica , Editia a IV-a, 2009. Autorul, Victor Mihalca ( geolog, venit spre fotografie dupa un lung stagiu ca si reporter-corespondet al TVR in Maramures), este maramuresean, prin urmare inevitabil inspirat din tematica peisagistico-etno-folcloric-traditionaliste zonale.
Un afis mare, cu sigla Asociatiei ARSRivulinae Vision – Baia Mare, imi atrage atentia chiar de la intrare. Pana la ceasul vernisarii, marcata in debut de nelipsitele momente de laudatio, in sala, din fericire, e prezent doar autorul, vizibil emotionat, si un vizitator, cunoscut de-al sau .
Fotografiile sunt ingrijit prezentate, majoritatea in format A3, A2 ,cu passe partout gris-argintiu si rama ingusta neagra, de lemn. Cateva, in format A2, sunt expuse fara passe partout, imaginea landscape extinzandu-se astfel pana-n rama. Doar un foto print A1-portrait – afis atrage subit atentia datorita flagrantei sale similitudini cu o stampa chineazeasca ori nipona, prezentand delicata proiectie a umbrelor negre ale frunzelor pe un trunchi de fag ,si ,in back ground, codrul estompat, ca un laviu cromatic discret.
Predomina imaginile hibernale, unele dintre ele rod al vanatorii fotografice desfasurate in acelasi areal, acelasi antotimp ba chiar probabil in aceeasi zi si aceleasi (faste) conditii de lumina.
Se observa atractia autorului fata de detalii peisagistice: drumuri incurbate, paduri desfrunzite cu jocuri hasurate de umbre, zavoare, incuietori si lacate arhaice patinate de groasa rugina, ferestruici de case, una cu matisorii catifelati ai unei Salix caprea, intinsa svelt spre canaturile cu obloane, proiectii de umbre printre sipcile gardurilor de lemn de la tara, un discontinuu covor de mere rosii din spatele unei biserici de lemn, apoi versanti in panta accentuata, cu casute si gospodarii arhaice, ca niste verosimile trimiteri spre povestile cu Sf. Vineri, rastigniri la raspantii de drumuri ori margini de sat, proiectate pe dense si impenetrabile neguri sau pe fundalul unui tenebros cer chiar inaintea furtunii, plonjeuri spre vetre de sate bantuite de ceturi sau intinse panorame transmontane…
Ma surprinde o alta fotografie ce frizeaza catifelarea subtil-absorbanta a unui pastel. Ea reprezinta un peisaj cu casute traditionale din Berchezoaia, pe aproape de Cetatea Chioarului.
La fel de placut surprinde, tot datorita picturalitatii sale incontestabile, o imagine lucrata parca cu spaclul si cutitul in paste groase de culoare, acestea fiind reprezentate de fapt de malul ciocolatiu al unui fund de lac secatuit vremelnic, ansamblul rezultat trimitand spre clipa Big Bang sau la Facerea Lumii.
Aparent inevitabila se observa si o oarecare repetitivitate a unor subiecte : padure desfrunzita, siluete verticale ale arborilor si proiectia oblica a scurtelor lor umbre, drum suind usor prin pajistea alpina ocru-bej, alteori verde primavaratica, plonjeu autumnal dinspre varful Secatura Gutaiului spre Poiana Mlejnita, pajiste cruda, verde-fistic, spre interior cu o neregulata insula de fagi maturi si cu coroanele debordand de muguri…
Sa fi fost oare de vina saracia subiectelor ori graba fotografului care nu-si adunase inca in portofoliu suficiente imagini pentru a incropi expozitia, fortand astfel clipa despuierii depline in fata publicului si dusul nemiloasei critici?
Reflectand la acest neajuns, mi-am amintit de o interesanta expozitie de arta contemporana americana prezentata in saloanele Muzeului Banatului din Timisoara, vizionata prin primavara lui 1972. Printre expozanti s-au numarat celebrii Jackson Pollock, expresionistul abstract, si ultra controversatul fotograf-pictor Andy Warhol.
Andy Warhol si-a prezentat acolo celebra-i suita de portrete ale actritei Marylin Monroe dar asta nu friza deloc redundanta, fiindca repetitivitatea era mai degraba una aparenta, datorata multiplicarii subiectului, in timp ce fiecare portret prezenta altceva, datorita exploatarii exuberante a cromaticii, umbrelor si luminii, lucru deplin valabil si pentru o alta suita portretistica, de data asta in maniera icoanelor transilvane pe sticla si avand-o drept subiect pe nu mai putin celebra Jacqueline Kenedy.
Atunci si acolo am mai vazut cateva panze realmente uriase, lungi de pana la 4-5 metri si late de 2-3 m, prezentand 300 sticle de Coca Cola sau 500 sticle de Pepsi Cola (teribilisti, unii dintre vizitatori s-au incrancenat sa le numere pentru a se convinge, de parca asta ar fi reprezentat esentialul).
Nu, cu siguranta autorul acelor panze nu suferise de lipsa inspiratiei si a subiectelor, iar repetitivitatea era una cu totul deliberata, concurand in final la exploatarea viziunii plastice, rafinamentului si tehnicii artistului nonconformist contemporan.
Un sentiment ceva mai aparte mi-a indus chiar de la inceput vederea in coltul de jos al unei fotografii (peisaj cu gospodarie rustica saracacioasa) a unei mici etichete rosii cu mentiunea retinut (era totusi inainte de vernisaj !?).
Era ceva nemaintalnit la similare evenimente, indiferent de genul artistic. Talentul si celebritatea autorilor ori valoarea plastica indiscutabila a exponatelor mi-au sugerat un marketing agresiv, iar asta nu pentru ca as fi vreun adept al conceptului arta pentru arta, constientizand faptul ca orice pasiune & creatie artistica presupune substantiale costuri.
Nu-i defel exclus sa ma insel si cel care a recurs la acest mic siretlic, demn de bancurile cu Itic si Strul de pe vremea lui Gheorghiu – Dej, sa aiba dreptate promovandu-si stradaniile in aceasta maniera mercantila, strict pragmatic adaptata unei lumi din ce in ce mai venala si rapace, subordonata banului si miticismului balcano-mioritic, carpato-danubiano-pontic.
Sursa: Lucian Petru Goja
– Servicii de creare site web
