Într-o lume în care raporturile de forță se schimbă cu o viteză amețitoare, Europa riscă să confunde principiile pe care le proclamă cu puterea de care are nevoie pentru a le apăra.
Există momente în istorie în care instituțiile continuă să vorbească despre lumea de ieri, în timp ce lumea de mâine se construiește deja sub ochii lor. Trăim un asemenea moment. Iar controversa provocată de decizia Comitetului Nobel pentru Pace readuce în discuție o întrebare incomodă: mai înțeleg instituțiile internaționale realitatea geopolitică sau au ajuns să confunde propriile idealuri cu lumea în care ar trebui să funcționeze?
Premiile, declarațiile solemne și apelurile la principii au rostul lor. Dar niciun discurs despre pace nu poate ține loc de analiză strategică, după cum nicio distincție internațională nu poate schimba, prin simpla ei acordare, raporturile de putere dintre state. Problema apare atunci când simbolurile ajung să fie tratate drept realitate, iar intențiile declarate sunt confundate cu rezultatele concrete.
În fond, aceasta este una dintre marile iluzii ale ultimelor decenii: convingerea că lumea poate fi guvernată, în mod durabil, prin norme, convenții și declarații de principiu, fără ca în spatele lor să existe capacitatea de a le susține.
Dreptul internațional și limitele sale
Să lămurim un lucru: dreptul internațional există. Există tratate, convenții, instanțe și obligații asumate de state. Ceea ce nu există este un guvern mondial dotat cu toate instrumentele prin care un stat își aplică propriile legi. Nu există o autoritate universală care să poată impune automat, în orice împrejurare, respectarea regulilor și executarea hotărârilor.
Diferența este esențială.
În interiorul unui stat, legea este susținută de instituții care pot ancheta, judeca și sancționa. La nivel internațional, mecanismele sunt mult mai fragmentate, competența instanțelor depinde de reguli și jurisdicții specifice, iar aplicarea sancțiunilor este influențată de voința politică și de raporturile de putere.
Asta nu înseamnă că normele internaționale sunt inutile sau că statele pot face orice fără consecințe. Înseamnă că între existența unei reguli și aplicarea ei efectivă se poate deschide o prăpastie. Iar această prăpastie devine cu atât mai vizibilă atunci când sunt implicate marile puteri.
De aceea, invocarea dreptului internațional nu poate reprezenta, în sine, o strategie de securitate. O regulă poate stabili ce este permis și ce este interzis, dar nu poate garanta singură că agresorul va fi oprit, că victima va fi apărată sau că ordinea va fi restabilită.
Principiile contează. Dar contează și cine le apără, prin ce mijloace și cu ce disponibilitate de a suporta costurile.
Lumea de ieri nu mai există
După prăbușirea Uniunii Sovietice, Statele Unite au rămas principala putere capabilă să proiecteze forță la scară globală. Această poziție a contribuit la menținerea unei arhitecturi de securitate în care aliații americani, inclusiv europenii, au beneficiat de o protecție militară considerabilă.
A fost o perioadă în care Europa și-a putut permite să acorde prioritate integrării economice, extinderii piețelor și dezvoltării bunăstării, fără să trateze apărarea drept o urgență permanentă. Nu toate deciziile luate în acea perioadă au fost greșite. Dar una dintre presupunerile dominante s-a dovedit periculoasă: aceea că mediul strategic va rămâne suficient de stabil pentru ca dependențele economice și garanțiile de securitate să poată fi considerate aproape permanente.
Între timp, lumea s-a schimbat.
China a devenit o putere economică și militară de prim rang. Rusia a demonstrat, prin invadarea Ucrainei, că este dispusă să recurgă la război pentru a-și impune obiectivele geopolitice. India și alte puteri regionale își extind influența, iar competiția pentru resurse, tehnologie, energie și control strategic se intensifică.
Ordinea unipolară de după 1991 s-a erodat. Statele Unite nu mai pot trata toate regiunile lumii ca priorități egale, iar dezbaterile de la Washington privind distribuirea resurselor și responsabilităților de securitate au devenit tot mai importante pentru aliații europeni.
Abordarea lui Donald Trump, cu accentul pus pe interesele americane și pe împărțirea costurilor cu aliații, poate fi discutată, criticată sau contestată. Dar Europa nu-și poate construi strategia pe speranța că Washingtonul va reveni pur și simplu la reflexele politice ale deceniilor trecute.
Indiferent cine ocupă Casa Albă, interesele americane nu sunt identice cu cele europene. Alianța transatlantică rămâne importantă, însă parteneriatul nu scutește Europa de responsabilitatea propriei securități.
Nota de plată a confortului european
Europa are de făcut un bilanț incomod al ultimelor trei decenii.
O parte importantă a economiei europene a beneficiat de energia rusească relativ ieftină, în timp ce securitatea continentului s-a sprijinit substanțial pe capacitățile militare americane. În paralel, numeroase state europene au investit insuficient în apărare și au acceptat vulnerabilități în sectoare strategice.
Politica energetică a Germaniei, asociată în special cu perioada Angelei Merkel, ilustrează această contradicție. Dependența de gazul rusesc a fost justificată prin argumente economice și prin speranța că interdependența va tempera rivalitățile geopolitice. Invadarea Ucrainei a demonstrat cât de riscantă poate deveni o asemenea presupunere.
Nu este vorba despre a condamna retrospectiv orice cooperare economică și nici despre a pretinde că toate riscurile puteau fi anticipate cu exactitate. Este vorba despre recunoașterea unei erori strategice: avantajul economic imediat a cântărit, în anumite decizii, mai mult decât securitatea pe termen lung.
Europa a preferat să creadă că prosperitatea și interdependența vor face confruntarea tot mai puțin probabilă. În același timp, nu a construit întotdeauna capacitățile necesare pentru situația în care această ipoteză se dovedea falsă.
Astăzi, războiul se desfășoară la granițele continentului, securitatea energetică a devenit o preocupare majoră, iar industria de apărare trebuie să recupereze întârzieri acumulate în ani de investiții insuficiente.
Lumea nu a încălcat o promisiune pe care ar fi făcut-o Europei. Europa a confundat, prea des, o perioadă favorabilă cu o garanție pentru viitor.
Două drumuri și o singură întrebare
În fața acestei realități, Europa are de ales între două direcții.
Prima este continuarea confortului intelectual: declarații solemne, summituri, documente strategice și apeluri la valorile europene, fără o transformare suficient de rapidă a economiei și a capacităților de apărare. Este modelul unei puteri care păstrează prestigiul discursului, dar riscă să piardă mijloacele prin care își poate susține interesele.
A doua direcție presupune o schimbare de priorități.
Europa are nevoie de o economie mai competitivă, de reducerea barierelor administrative inutile, de investiții în cercetare și tehnologie, de energie sigură și accesibilă și de o bază industrială capabilă să susțină atât prosperitatea, cât și apărarea. Are nevoie de producție militară, de stocuri suficiente, de capacități logistice și de forțe armate pregătite pentru riscurile reale ale prezentului.
De asemenea, trebuie să trateze serios distribuirea responsabilităților în interiorul alianței transatlantice. O Europă care solicită garanții de securitate trebuie să fie capabilă să contribuie substanțial la propria apărare.
Aceste obiective presupun bani, muncă, priorități și alegeri politice dificile. Investițiile în apărare trebuie echilibrate cu nevoile sociale, iar reforma reglementărilor nu trebuie să sacrifice protecția cetățenilor. Politicile migratorii trebuie să poată combina controlul frontierelor cu respectarea drepturilor fundamentale și cu integrarea efectivă a celor care se stabilesc legal în societățile europene.
Nu orice soluție prezentată în numele securității este automat bună. Dar niciun obiectiv social sau moral nu poate fi susținut pe termen lung dacă baza economică și instituțională care îl finanțează se erodează.
Europa trebuie să înțeleagă că valorile sale nu sunt apărate doar prin proclamarea lor. Sunt apărate și prin capacitatea de a le susține în condiții dificile.
Pacea nu se construiește doar prin declarații
Aici se întoarce discuția la Premiul Nobel pentru Pace și la semnificația lui într-o lume aflată în transformare.
Instituțiile internaționale au un rol important în promovarea negocierii, a cooperării și a soluțiilor pașnice. Dar prestigiul lor nu le oferă automat infailibilitate, iar deciziile lor nu trebuie scutite de examinare critică. O distincție poate exprima o anumită viziune asupra păcii, fără să închidă dezbaterea despre eficiența strategiilor politice și despre consecințele lor reale.
Pacea nu este doar absența temporară a confruntării. Este și existența unor condiții în care agresiunea devine mai costisitoare, cooperarea rămâne posibilă, iar statele au motive și mijloace să respecte angajamentele asumate.
Normele internaționale pot contribui la această ordine. Diplomația o poate consolida. Dar, în absența unor mecanisme eficiente de descurajare și apărare, nici normele, nici diplomația nu pot elimina singure riscul folosirii forței.
A pretinde contrariul înseamnă a transforma speranța în strategie.
Europa nu trebuie să renunțe la principiile sale și nici să accepte ideea că lumea ar trebui guvernată exclusiv de forță. Trebuie, însă, să renunțe la iluzia că principiile se apără singure.
Într-o lume în care raporturile de putere se reașază, continentul are nevoie de mai mult decât prestigiu moral și autoritate normativă. Are nevoie de competitivitate economică, independență strategică, capacitate militară și voință politică.
Altfel, riscă să devină spectatorul unei istorii scrise de alții.
Iar aceasta ar fi adevărata înfrângere a Europei: nu pierderea unui premiu, a unei dezbateri sau a unei dispute diplomatice, ci pierderea capacității de a-și decide propriul viitor.
– Servicii de creare site web
