Astăzi, România tace.
Din nou.
În timp ce Ucraina anunță că desființează școlile românești din regiunea Cernăuți, noi trimitem scrisori politicoase și declarații calme, pline de „deschidere la dialog” și „sensibilitate față de comunitatea românească”.
Sună frumos. Doar că, în realitate, școlile dispar.
Patru licee din douăzeci vor mai rămâne. Patru.
În rest, limba română va deveni un opțional de colț de oră, o amintire, o limbă vorbită acasă, dar ștearsă treptat din mintea copiilor.
Și totuși, noi ne comportăm ca și cum nimic nu s-ar întâmpla.
Noi – cei care am oferit adăpost, hrană, arme, bani. Noi – cei care am fost acolo când aveau nevoie.
Dar acum, când ai noștri pierd dreptul la învățătură în limba maternă, suntem doar spectatori cuminți, cu zâmbete diplomatice și reacții sterile.
Ministrul Educației, Daniel David, vorbește despre „dialog” și „reforme complicate”.
Da, știm ce înseamnă reformele. Le trăim și noi, de 30 de ani. Dar nicio reformă nu ar trebui să șteargă identitatea unui popor.
Nicio „Nouă Școală Ucraineană” nu are dreptul să devină un experiment pe limba română.
Este revoltător și trist. Pentru că nu e vorba doar de școli.
E vorba de memorie, de apartenență, de oameni care țin aprinsă o flacără pe care noi, aici, în țară, o tot lăsăm să se stingă.
Iar statul român?
Se uită în altă parte, de teamă să nu supere, de teamă să nu strice echilibrul diplomatic.
Dar cum să nu te doară?
Cum să taci când vezi cum dispare, bucată cu bucată, limba ta, acolo unde s-a vorbit românește de secole?
Poate că pentru unii sunt doar niște școli.
Dar pentru românii din Cernăuți, sunt ultimele bastioane ale identității lor.
Și dacă le pierdem și pe acestea, atunci chiar nu mai putem spune că am făcut tot ce se putea.
– Servicii de creare site web
