În Maramureș, ca și în multe colțuri din țară, trăim o realitate absurdă, dar „legalizată” prin nepăsare. Pe hârtie, avem municipii, orașe, comune. În realitate, avem sate care se sting, localități care abia mai adună o mie de suflete, dar care au primării, consilii locale, servicii sociale, poliție, sedii de lux și câte un primar care taie panglici la proiecte europene de milioane.
E un teatru administrativ, o ficțiune birocratică întreținută cu bani publici.
Legea e clară: un municipiu trebuie să aibă cel puțin 40.000 de locuitori, un oraș — 10.000, o comună — 1.500. Dar în Maramureș, 17 unități administrativ-teritoriale încalcă aceste criterii.
Avem orașe cu 4.000 sau 7.000 de locuitori, comune cu sub 1.000 de oameni, sate în care mai vezi lumină în cinci gospodării, dar funcționează primăria cu secretar, contabil, polițist local și un serviciu social pentru… trei beneficiari.
Cum să construiești dezvoltare acolo unde nu mai există comunitate?
Cum să justifici o întreagă administrație publică pentru o populație cât a unui bloc mai mare din Baia Mare?
Aceasta este esența declinului nostru: am confundat democrația locală cu feuda locală. Am fragmentat teritoriul în sute de fiefuri administrative, fiecare cu primar, viceprimar, mașină de serviciu și sediu de birou cu aer condiționat, dar fără cetățeni.
În loc să consolidăm zonele rurale, le-am transformat în decoruri pentru promisiuni electorale.
E timpul să spunem lucrurilor pe nume: nu orice adunătură de case e o comună, după cum nu orice semnătură pe o hârtie face un oraș.
Un UAT înseamnă responsabilitate, resurse, economie locală, școli, drumuri, oameni.
Când toate acestea lipsesc, ce rămâne? O plăcuță cu „Primăria Comunei X” și o instituție care administrează… depopularea.
Redresarea economică nu va veni din fonduri europene, ci din curajul de a recunoaște adevărul: România are nevoie de reorganizare administrativă reală, de comasare a localităților, de un aparat public adaptat realității demografice.
Altminteri, vom continua să hrănim o birocrație care trăiește din inerție, în timp ce satele noastre se golesc, iar orașele devin doar umbre de pe statistici.
Nu e o rușine să recunoaștem că unele locuri nu mai pot fi „autonome”.
Rușine e să le ținem în viață artificial, doar ca să existe funcții, birouri și indemnizații.
România reală nu e cea de pe hărțile administrative, ci cea în care populația scade, iar structurile cresc.
Și până nu vom repara această prăpastie între lege și realitate, între oameni și instituții, vom rămâne exact așa: o țară cu mai multe primării decât sate vii.
– Servicii de creare site web
