Ion Iliescu a transmis, probabil, ultimul său mesaj către români. Un fel de testament politic, o reflecție amestecată despre libertate, democrație, rațiune și moarte. Într-un stil grav, aproape sentențios, fostul președinte al României își ia rămas bun de la țară și de la poporul pe care pretinde că l-a slujit cu demnitate.
Dar de ce ar mai trebui să ne pese? Pentru că e important să nu uităm cine ne-a vândut iluzii și cine a pus batista pe țambalul Revoluției. Pentru că, deși pare incredibil, cel care a confiscat idealurile din decembrie ’89 vorbește azi despre „contract social”, „judecăți de rațiune” și „luciditate politică”. Cuvinte mari din partea celui care a păcălit o națiune întreagă că a învins comunismul, în timp ce își trăgea după el, la putere, tot clanul de nomenclaturiști reciclați în democrați de vitrină.
Ce democrație ne cere acum Ion Iliescu să apărăm? Cea în care a împușcat speranța în cap, după 1989? Cea în care minerii băteau studenți cu binecuvântarea Palatului Cotroceni? Cea în care FSN-ul a devenit partid-stat și Securitatea a fost rebotezată, nu desființată?
Când Iliescu cere să „nu lăsăm democrația să fie falsificată”, ne amintește involuntar exact cine a falsificat-o primul. A vorbi de moralitate politică după ce ai ascuns dosarele Revoluției timp de 40 de ani e o formă sinistră de cinism. A vorbi despre „ura oamenilor” când ai condus o țară divizată cu bastonul mineriadelor e o insultă. A face apel la „judecăți de conștiință” după ce ai manipulat opinia publică și ai blocat, decenii întregi, orice tentativă reală de justiție post-comunistă e o glumă amară.
Amintirea lui Ion Iliescu nu poate fi separată de sângele celor căzuți la Timișoara, București și Brașov. De cei care au murit pentru o libertate pe care el a deturnat-o în favoarea noii oligarhii. Nu poate fi despărțită de arhitectura minciunii care a ținut România într-o tranziție eternă.
Să nu punem botul la „adevărul” ultim al lui Iliescu. Dacă a slujit ceva, n-a fost poporul, ci supraviețuirea sistemului. Dacă a lăsat ceva în urmă, e o cultură a neasumării, a imposturii, a aranjamentului de culise. Ion Iliescu a avut șansa să fie un eliberator, dar a ales să fie un paznic de cimitir al adevărului.
Îi dorim sănătate. Să-i dea Dumnezeu zile destule — pentru că are timp destul să-și revadă păcatele. Dar nimeni nu i le va spăla, pentru că ele sunt prea multe, prea grele și prea adânc înrădăcinate în carnea istoriei recente. Cei care mai cred în poveștile lui Iliescu ar face bine să-l citească pe Pacepa, nu pe Vulpescu.
Libertatea se întreține greu, zice Iliescu. Da, mai ales când e construită pe tăcere, manipulare și sânge.
– Servicii de creare site web
