EDITORIAL: Căutăm un căpitan! „Un vot nu face diferența. Dar un popor care votează, da!”

România a fost condusă, nu demult, de un căpitan în sensul propriu al cuvântului. Traian Băsescu – un marinar ajuns președinte, cu vorbă tăioasă și instinct politic rar. A avut toate defectele lumii, dar și o agendă clară: NATO și UE. Și le-a bifat. Sub el, România a avut o direcție și un proiect. De atunci, însă, ceva s-a rupt.

Funcția de președinte s-a transformat într-un birou de protocol, unde se aprobă ce vine „de sus”. Și nu din popor, ci de peste Ocean, din Bruxelles sau din alte capitale mai mari decât a noastră. Rolul de lider a fost înlocuit cu cel de executant. Vrem – nu vrem să recunoaștem, asta vedem de ani buni: președinți care se aliniază, nu care conduc.Și dacă tot vorbim despre asta, cine mai ține minte discursurile furioase ale lui Klaus Iohannis la adresa PSD-ului? Păreau declarații de război. „Ciuma roșie”, „pericolul pentru democrație”, „penalii” – o retorică dură, cu care și-a clădit cariera politică. Dar anii au trecut, iar totul s-a transformat într-o mare dragoste. Astăzi, PSD e partener de guvernare, pilon de stabilitate. Se zâmbește, se semnează, se tace. Ce nu e convenabil se uită, ce e util se îmbrățișează.

Cei care au ajuns la vârful partidelor n-au fost decât niște lideri de carton. Discursuri tari în opoziție, genunchi moi la guvernare. Mulți au fost ridicați nu pentru că aveau idei, ci pentru că știau să se supună. Într-un sistem controlat de interese obscure, obediența a fost criteriul principal de promovare. Iar cine n-a înțeles jocul, a fost scos din peisaj. Un exemplu aparte este Liviu Dragnea. Nu că ar fi fost un erou – a avut greșelile lui, a făcut jocuri dubioase, s-a folosit de putere, ca toți ceilalți. Dar a avut o trăsătură tot mai rară: încăpățânarea de a încerca să joace pentru România, chiar dacă în stilul lui. Poate prea balcanic, poate prea personalizat și a fost scos rapid din schemă.

Scandaluri, trădări, certuri televizate. O democrație de carton pentru o populație obosită. În spate, totul era aranjat: legi scrise pentru multinaționale, contracte direcționate, resurse vândute. Totul „transparent”, totul „european”, dar cu efecte dezastruoase pentru economia națională. Fabrici închise, terenuri vândute pe nimic, păduri tăiate „cu aviz”. Ce n-au făcut comuniștii, au terminat democrații globalizați. Nu că ar fi rău așa. Asta nu e o pledoarie anti-europeană. Europa ne-a oferit multe: bani pentru drumuri, spitale, școli. Fără UE, încă aveam sate cu noroaie până la genunchi, școli cu WC în curte și spitale care arătau ca niște azile părăsite. Iliescu, Năstase, Văcăroiu – toți au ratat infrastructura. Europa ne-a ridicat standardele. Dar, în același timp, a impus reguli care au decimat capitalul românesc. Am devenit o piață de desfacere și un rezervor de forță de muncă ieftină.

Când ne apropiem de alegeri, ni se oferă mereu aceeași iluzie: că alegem între bine și rău, între progres și stagnare. Dar în realitate, alegem între două fețe ale aceleiași monede. Întrebarea reală e: alegerile astea sunt pentru bunăstarea românilor sau pentru bunăstarea celor care ne conduc? Fie că vorbim de politicieni locali ajunși miniștri, de lideri ai „lumii bune” sau de companii care au mai multă putere decât Guvernul, toți vor același lucru: bani. Să fim sinceri până la capăt: niciunul dintre cei 11 candidați nu va schimba România peste noapte. Poate nici peste ani. Majoritatea sunt pioni într-un sistem prea bine așezat, doar că vin finanțați din direcții diferite. Crin Antonescu, susținut la vedere de partidele de la guvernare. Victor Ponta, cu sprijinul lui Sebastian Ghiță și al unei fărâme din PSD. Simion, și el cu căruțașii lui, adunați de prin tot spectrul naționalist. Nicușor Dan, independent doar în teorie – în practică, pus sub radicalul unor oameni cu bani. Și lista poate continua. Dar chiar și așa, ceva merită făcut. Nu pentru ei. Ci pentru noi. Pentru că în spatele votului nu e doar speranța într-un lider, ci și o asumare. Un semnal. Că nu ne e totuna. Poate că rezultatul nu va fi cel dorit. Poate că nu va fi nicio schimbare vizibilă. Dar dacă vom lăsa din nou alții să decidă pentru noi, atunci chiar n-o să se schimbe nimic. Iar lipsa noastră va fi, din nou, semnul că pot face orice.

Un vot nu face diferența. Dar un popor care votează, da.

Andrei BUDA