La finele lunii aprilie a anului 1962, mai precis în perioada 23-25, în cadrul Plenarei CC al PCR a fost anunțată încheierea procesului de colectivizare a agriculturii în țara noastră, proces început în martie 1949, care s-a bazat pe abuzuri și violențe împotriva țăranilor români.
Cum s-a desfășurat colectivizarea în Maramureș? În zona Maramureșului, cei de la sate au simțit puternic acest impact, prin măsurile represive la care au fost supuși. Încă din 1946, prin legea nr. 68 din 16 februarie, a fost introdus sistemul cotelor obligatorii, după modelul sovietic, care a provocat numeroase arestări în rândul țărănimii. Printr-o notă informativă, adresată de Comitetul Județean al Partidului Comunist secției Țărănești a Comitetului Central al Partidului Comunist Român se anunța că circulau zvonuri, colectările fiind începute, că se va confisca tot. Pe lângă acest aspect, starea aprovizionării populației era critică, se ducea o luptă cu foametea, deoarece grâul sovietic nu era suficient. Apăruseră și multe boli, cum ar fi pelagra, dar și alte boli cauzate de foamete, care au afectat și animalele. Situația sanitară era dezastruoasă, bolile venerice, tifosul exantematic și scabia bântuiau în tot județul Maramureș.
În anul 1949 au fost înființate în țară 56 de G.A.C.-uri (Gospodărie Agricolă Colectivă), în timp ce în Maramureș nu exista nicio gospodărie. Procesul s-a dezvoltat spre 1950, ajungându-se la peste 950 de gospodării agricole în întreaga țară.
În Maramureș, prima Gospodărie Agricolă Colectivă a fost înființată la Ieud, din cauza deciziei comuniștilor de a defini zona ca având „un trecut reacționar, datorită împotrivirii fățișe la comunizare”. Pentru a fi posibilă înființarea acestor G.A.C.-uri, în județ au fost trimiși activiști de partid care aveau rolul de a obține informațiile necesare, prin muncă de lămurire. Trebuia să fie mutați 267 de țărani de pe terenurile lor, pentru a se putea realiza prima Gospodărie Agricolă Colectivă din comuna Ieud, comună situată în Maramureșul Istoric, pe valea Izei, între Sighet, Vișeu și Borșa, atestată documentar prima oară în anul 1365.
Din cauza faptului că zona Maramureșului Istoric, care cuprinde depresiunea de la Țibleș-Gutâi, văile afluente din stânga Tisei (Vișeu, Iza, Cosău, Mara, Săpânța), este o zonă preponderent acoperită de păduri, cu teren nefertil, oamenii nu-și câștigau existența din agricultură. Familiile nu posedau suprafețe întinse de teren, cultivau suprafețe mici, pentru nevoile proprii.
Până în zilele noastre, maramureșenii își părăsesc domiciliile, prestând munci sezoniere în zonele cu teren fertil, de câmpie.
Colectivizarea în Maramureșul Istoric nu-și avea rostul. Scopul în sine era distrugerea producătorilor particulari. Oamenii au opus rezistență. Pe Valea Marei nu s-a putut înființa niciun GAC. Țăranii aveau o tactică ingenioasă. Când activiștii răspunzători soseau în zonă, clopotul bisericii transmitea mesajul, printr-un sunet aparte, preluat de clopotele bisericilor din celelalte sate. Bărbații, capii familiilor, dispăreau de acasă, rămânând doar copiii și femeile bătrâne, care nu puteau fi obligați să semneze.
Munca autorităților se baza pe convingerea țăranilor. Deși li s-a oferit în schimbul colaborării un teren agricol în apropiere de Ieud, aceștia au refuzat din cauza suspiciunilor. Cu toate acestea, în 1950 a fost înființată la Ieud prima G.A.C, care cuprindea 78 de gospodării, numită „Scânteia”. Era formată în mare parte din țărani săraci.
Procesul nu s-a oprit aici, introducându-se la jumătatea lunii martie un plan privind colectivizarea altor comune din județ și care avea la bază materialul folosit în „Scânteia”. Acest plan, elaborat de Comitetul Județean de Partid, prevedea înființarea de G.A.C-uri în 13 localități din Maramureș, printre care și: Rozavlea, Săliștea de Sus, Săpânța, Moisei, Călinești. Erau localități considerate reacționare și se dorea a se da un exemplu, prin instaurarea fricii, impunându-se colectivizarea ca mijloc de represiune. Planul nu a fost îndeplinit, deoarece în 1950 existau doar 4 gospodării înființate, printre care „Partizanii Păcii” din Săpânța, „Brazda Unită” din Doja.
Partidul Muncitoresc Român din Maramureș informa, printr-o notă trimisă Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, la 25 01 1950, că în județul Maramureș existau 59 de organizații sătești de bază, la ședința cărora au participat conducătorii Comitetului Provizoriu, ai Cooperativei și ai Școlii Elementare.
Printr-o notă de informare, trimisă de Partidul Muncitoresc Român din Maramureș Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român se comunica faptul că în județul Maramureș, la 11 02 1950, existau două centre de Gospodărie Agricolă de Stat, unul în comuna Sarasău, cu patru secții (137 muncitori, dintre care 22 membri de partid) și altul în comuna Vișeu de Sus (25 muncitori, niciun membru de partid).
Pentru a se dezvolta agricultura, autoritățile au hotărât schimbarea administrativ-teritorială, prin preluarea modelului sovietic al regiunilor și raioanelor. Astfel, cea mai mare parte a Maramureșului devenea Raionul Sighet, care aparținea Regiunii Baia Mare, iar partea de est a Maramureșului devenea Raionul Vișeu al Regiunii Rodna.
În următoarea perioadă s-a înregistrat o activitate sporită în recrutarea de noi membri ai G.A.C.-urilor, prin intervenția miliției și a securității. Abuzurile asupra țărănimii au avut ca rezultat o mulțime de plângeri și memorii, adresate de țărani Comitetului Central. Un astfel de caz s-a înregistrat în comuna Coroieni, unde o familie de țărani susținea ca a primit în schimbul unor terenuri agricole de bună calitate niște terenuri care nu pot fi cultivate.
Acest ritm accelerat al colectivizării coincide cu intensificarea acțiunii de înlăturare a chiaburilor, care vor fi închiși, iar pământurile vor intra în posesia statului. Se foloseau metode specifice de sabotare a chiaburilor. Erau urmăriți, verificați, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român era anunțat că unii chiaburi nu și-au reparat uneltele, au afirmat că nu au semințe pentru însămânțare, dar au fost prinși transportând semințe la târg.
În 1951, odată cu Plenara C.C., s-a impus restrângerea colectivizării datorită rezistenței țărănimii. Din acel moment, atenția autorităților a fost fixată pe „creșterea numărului întovărășirilor”, care urmăreau munca în comun a pământului, imitând exemplul din URSS, unde se numeau T.O.Z., considerate o formulă tranzitorie spre G.A.C.-uri. Tot prin 1951 s-a constatat că lipseau brațele de muncă în majoritatea gospodăriilor agricole din regiunea Baia Mare, mulți colectiviști angajându-se la chiaburi, pentru a-și asigura hrana zilnică. În acțiunea de colectivizare a revenit un rol și propagandei privitoare la „bunăstarea și belșugul oferit de structurile colectiviste”.
În perioada interbelică, din cauza lipsei colhozurilor în agricultura românească, autoritățile au decis să trimită țăranii români în URSS, pentru a vedea și înțelege succesul colhozurilor. Existau două căi în introducerea colhozurilor în țara noastră: prima era trimiterea țăranului român în URSS, pentru a se lămuri în privința minunilor și beneficiilor colhozurilor, iar a doua era aducerea delegațiilor sovietice în diferite regiuni ale țării noastre, pentru a povesti țăranilor despre prosperitatea colhozurilor din URSS.
Propaganda nu a prea avut succes din cauza intrării multor țărani în colectiv, dar și a faptului că pentru țăranul român gospodăria individuală era viabilă. Astfel, la 31 decembrie 1952, bilanțul colectivizării la nivelul întregii țări însuma 1795 de gospodării colective și 1834 de întovărășiri.
– Servicii de creare site web
