Omenirea se confruntă, în acest moment, cu o pandemie de Covid-19, confirmată de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care a infectat peste 130 000 de persoane şi a ucis peste 5.000. Pandemia este, totuşi, „controlabilă”, conform OMS, dacă guvernele ţărilor afectate iau în serios această ameninţare. Guvernul bulgar a decretat, deja, starea de urgenţă, Italia e în carantină, iar Japonia pregăteşte deja măsuri drastice în acest sens. În România, Avocatul Poporului a solicitat instituirea stării de urgenţă. Decretarea stării de urgență de către preşedintele Klaus Iohannis presupune luarea unor măsuri drastice, precum şi posibilitatea restrângerii unor drepturi fundamentale.
În cazul României, decretarea „stării de urgenţă” este reglementată, în primul rând, în Constituţie, la articolul 93, sub titlul „Măsuri excepţionale”.
ARTICOLUL 93
(1) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
(2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora
După cum se poate observa, textul constitutional precizează că instituirea, de către şeful statului, a stării de asediu sau de urgenţă se face „potrivit legii”. Despre ce „lege” este vorba, în acest caz?
Concret, vorbim despre ordonanţa de urgenţă nr. 1/1999 „privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă”.
Acest act normativ a stat, de altfel, la baza singurului moment din istoria modernă a României, când pe întreg teritoriul ţării a fost instituită, în ianuarie 1999, starea de urgenţă. Atunci, de vină au fost minerii lui Miron Cozma şi ceea ce a intrat în conştiinţa publicului sub numele de a cincea mineriadă.
Acum, în martie 2020, în loc de câteva mii de mineri înarmaţi cu bâte, care pun în pericol integritatea statală, vorbim de miliarde şi miliarde de microorganisme care pun în pericol întregul sistem sanitar şi economic al ţării, pe care savanţii le-au catalogat sub denumirea de „coronaviruşi” şi le-au botezat „Sars Cov-2”.
Practic, preşedintele Klaus Iohannis şi guvernul PNL au la îndemână acelaşi instrument legislativ prin care fostul preşedinte Emil Constantinescu şi fostul guvern PNŢCD a încercat să salveze, cu 20 de ani în urmă, România de furia minerilor.
În plus, mai trebuie menţionat că ordonanţa 1/1999 a suferit, în timp, nişte modificări, realizate în Parlament, în 2004, când preşedintele Camerei Deputaţilor era Valer Dorneanu, actualul preşedinte al CCR.
Textul „pe curat” al acestui act normativ, cu modificările incluse, poate fi studiat integral, aici.
Preşedintele României decretează starea de urgenţă, dar decretul trebuie contra-semnat de prim-ministru
Legea tratează la pachet ambele situaţii – „de urgenţă”, respectiv „de asediu”, situaţii relativ înrudite, dar complet diferite, din punctul de vedere al cauzelor şi, mai ales, al efectelor produse.
Bref: „urgenţa” reprezintă o treaptă inferioară, din punct de vedere al gravităţii situaţiei, comparativ cu starea de „asediu”, care, prin însăşi denumirea ei, sugerează că vorbim de o situaţie extrem de delicată.
Ambele „stări” se instituie de Președintele României prin decret, contrasemnat de primul-ministru și publicat de îndată în Monitorul Oficial al României. În termen de cel mult 5 zile de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență, Președintele României solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate.
– Servicii de creare site web
