 |
 |
Casele facute dupa vechiul obicei, “din lemn atins intai cu coada toporistii si apoi cu mana, ca sa nu putrezeasca”, sunt din ce in ce mai rare in satele maramuresene. Valea Izei, odinioara pol al civilizatiei lemnului, cu case care au vazut razboaie, dar au ramas neclintite, si-a pierdut mesterii si mestesugul, iar acum constructiile din lemn pot fi numarate pe degete. Surprinzator, in Tara Lapusului se mai pastreaza cateva dintre aceste veritabile monumente inchinate traditiilor, iar unele au chiar si 200 de ani. Sunt ridicate dupa reguli numai de batrani stiute, care au luat insa cu ei taina constuirii unei case de lemn care sa dainuie sute de ani. Si asta nu doar de dragul de a pastra secretul meseriei, ci pentru ca nu au mai avut cui sa-l dea mai departe…
Petre Bota din Suciu de Jos are o casa din lemn despre care multi ar crede ca e muzeu. E refacuta in anii ’70 dintr-o casa veche, a strabunicilor sai. Omul spune ca nu oricand si nu oricum se taia lemnul ori se facea o casa pe vremea batranilor. Asa se explica de ce acele constructii au dainuit 200 de ani, spre deosebire de actualele casute de lemn.
„Nu mergea care-cum in padure dupa lemn! Batranii stiau cand sa taie si de care lemn sa ia, de pe fata sau de pe dosul muntelui (n.r-versantul nordic sau sudic). Omu’ nu punea mana pe lemn, se ducea in padure, il alegea, apoi batea in el o data cu coada toporistii, abia apoi punea mana pe el. Cica daca-l atingeai cu mana prima oara, se putrezea mai repede… Acuma…vedeti, taie care cum, nu se uita, de aia nu tin casele noi de lemn. Am un vecin ce si-o facut o sura de cativa ani si deja putrezeste…”, povesteste Petre Bota.
Batranii lasau lemnul peste iarna, doborat, in padure. Apoi se adunau oamenii, ca intr-o claca, cu sanii, si aduceau copacii in sat.
„Cand eram io copil, oamenii alegeau cum stiau ei si parul acela lung pe care se fac capitele…Il bagau o juma’ de metru in pamant si facea frunza. Nu cred c-ati mai vazut asa ceva in ziua de azi…No, s-apoi veneau acasa, cu cate 20-30 de sanii, cu lemnele si le stivuiau si le acopereau cu dranite, nu erau pungi. Ramanea asa lemnul si cate un an, numai decojit cu sacurea, pana in vara cand se apucau de lucru. Nu se lucra cu lemn verde ca amu’”, isi aminteste barbatul.
Casa se cladea incet, cu barda si cu mainile goale, fara a apela la alta tehnica.
„Se ridica azi un parete, maine un parete… nu erau multi care stiau face o casa trainica, sa tina atata. Da’ acuma, nici p’atata…in satul nost de mai sunt 10-20 de case de lemn, din cateva sute. Casa mea s-o construit acum 47 de ani, din alta casa veche, niciun lemn nou, eventual cornii. Acuma a fi avand 200 de ani. Parintii lui tata faceau case, a lor o fost casa, da’ atata-i de tare lemnul ca nu-l poti taia nici cu drujba, ca iese fum din ea. Nici cui nu poti bate, numa’ in crapaturi ce-am bagat cate-un cui”, mai spune Bota.
Casele vechi din Tara Lapusului dispar incet. Le mai cauta cate un muzeu, altele se desfac si se pun pe foc… Adevaratii mesteri ai lemnului s-au stins si au luat cu ei secretul construirii unei case trainice.
„Mai sunt case ce-s tencuite pe din afara, da’ alea nu tin, ca nu respira. Case asa de lemn cred ca-s zece in Suciu de Jos, din 464 de fumuri… Nu mai fac oameni…. Da’ nu stiti cat e de calduroasa. Aici, peste drum, sta un invatator, in casa de asta, noua, de zid. Vin la el niste straini, austrieci, si i-o adus la mine si s-o minunat cat e de cald aici fata de casa ceea”, a incheiat el.
Pe dinauntru, casa lui Petre Bota e tencuita cu pamant si pleava de grau, un amestec framantat in picioare de oameni apoi…transformat in tencuiala. „Lipit”, cum zic ei.
Sursa: Alexandru Ruja
– Servicii de creare site web
