Suntem bolnavi… și nu ne mai facem bine!

Nu doar de boală, ci de neputință. De oboseala care ne macină zi de zi, de lipsa de speranță, de tăcerea care s-a așternut peste tot.

Da, e perioada reducerilor. Magazinele sunt pline de afișe colorate, de promisiuni și oferte. Dar undeva, într-un colț de ecran, apare o reclamă care doare: „Reduceri la analize medicale.”
Reduceri… la sănătate.

Cum am ajuns aici?
Într-o țară în care sănătatea ar trebui să fie un drept, nu un produs. Într-un loc unde Constituția ne promite grijă și demnitate, dar realitatea ne așază la coadă, cu bon de ordine și cu teamă în suflet.

E aglomerație la laboratoare. Oameni care vin de la zeci de kilometri, oameni care și-au lăsat serviciul pentru o oră de speranță. Fețe palide, mâini care strâng hârtii mototolite, priviri care cer, în tăcere, ajutor. Fiecare cu povestea lui, fiecare cu frica lui.

Și, totuși, ne-am obișnuit. Ne-am obișnuit să plătim pentru ceea ce ar trebui să primim. Ne-am obișnuit să ni se spună „nu mai sunt fonduri”, „reveniți luna viitoare”. Ne-am obișnuit să ne vindem liniștea pentru o șansă la sănătate.

Dar sănătatea nu așteaptă. Boala nu știe de reduceri, de promoții, de sisteme care se blochează.

Iar noi? Noi tăcem. Tăcem și înghițim. Cu pastile, cu speranțe, cu frică. Și poate că asta este cea mai grea boală a noastră: că am ajuns să credem că e normal.
Dar nu e. Nu e normal să cerem mila pentru un drept. Nu e normal să ne temem de un spital sau să alegem între o factură și un tratament. Nu e normal să trăim într-un sistem care ne lasă să ne stingem, încet, în tăcere.

Poate e timpul să spunem răspicat: vrem să trăim, nu doar să supraviețuim. Sănătatea nu se negociază. Nu e un privilegiu, ci o datorie — a statului, a societății, a fiecăruia dintre noi.